copac (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)COPÁC, copaci, s. m. Plantă cu trunchiul lemnos și înalt, ale cărei crengi se ramifică la o distanță oarecare de sol, formând o coroană; arbore, pom. [
Var.: (
reg.)
copáci s. m.] –
Cf. alb. kopač.copac (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)copác (copáci), s. m. – Arbore. –
Var. (
înv.)
copaci. Mr.,
megl. cupaci, istr. copaț „desiș, hățiș”. Origine îndoielnică. Probabil în legătură cu cuvintele următoare, și cu
sl. kopati, kopajǫ, „a excava, a goli”,
cf. bg. kopačĭ „genist”,
calabr. copano „trunchi de copac gol pe dinăuntru”. În acest caz, forma primitivă ar fi
copaci, forma actuală fiind un
sing. analogic; primul sens a fost probabil acela de „trunchi”, ca în
alb. kopač sau în
calabr. Este poate vorba de radicalul lui
kopati, cu
suf. de folosire sau aptitudine -
aci, ca în
trăgaci, stîngaci, cîrmaci, etc., iar sensul său ar fi acela de „trunchi gol pe dinăuntru” sau de „trunchi de scobit, de făcut albii”. Pentru relația semantică între noțiunea de „trunchi” și de „golit”,
cf. și cele două sensuri ale
sp. tueco. În general se consideră că
rom. este împrumut din
alb. (Cihac, II, 716; Meyer 198; Philippide, II, 708; Pascu, II, 219; DAR); însă această soluție este evident insuficientă. Alții se gîndesc la o rădăcină autohtonă (Miklosich,
Slaw. Elem., 10). –
Der. copăcel, s. m. (arbust; balsamină, Impatiens balsamine);
copăcărie, s. f. (arboret, crîng). Din
rom. provin
rut. kopač (Capidan,
Raporturile, 526),
mag. kopacs „tufiș” (Candrea,
Elemente, 406; Edelspacher 17) și probabil
alb.copac (Dicționaru limbii românești, 1939)copác și (maĭ rar)
copacĭ m., pl.
cĭ (alb.
kopač, buturugă. D. rom. vine ung.
kopács, tufă. Sing. rom. s´a format din pl., ca și la
papuc). Arbore, plantă mare cu ramurĭ lemnoase (ca stejaru).
S´a suit scroafa´n copac, s´a boĭerit ghĭorlanu, a scos coarne, face lux.
copac (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)copác s. m.,
pl. copácicopac (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)COPÁC, copaci, s. m. Plantă cu trunchiul lemnos și înalt, ale cărei crengi se ramifică la o distanță oarecare de sol, formând o coroană; arbore, pom. [
Var.: (
reg.)
copáci s. m.] —
Cf. alb. kopač.