consul (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)CÓNSUL, consuli, s. m. 1. (În republica romană) Titlul celor trei magistrați, aleși anual, care dețineau puterea supremă; persoană purtând acest titlu.
2. Persoană numită de un stat în funcția de șef al unei reprezentanțe oficiale cu rang de consulat în alt stat și care apără interesele economice, administrative și juridice ale unui stat, precum și pe cele ale cetățenilor acestuia. – Din
fr. consul.consul (Dicționar de neologisme, 1986)CÓNSUL s.m. 1. Fiecare dintre cei doi magistrați care se alegeau anual în vechea Romă pentru a exercita puterea supremă. ♦ Fiecare dintre cei trei magistrați supremi care au guvernat Republica Franceză între 1799 și 1804.
2. Agent diplomatic însărcinat să reprezinte și să apere interesele administrativ-juridice și economice ale țării sale și ale compatrioților săi într-o țară străină. [< lat., fr.
consul, cf. germ.
Konsul].
consul (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)cónsul (cónsuli), s. m. – Șef al unei reprezentanțe diplomatice. –
Mr. consul (‹
it.).
Lat. consul (
sec. XVIII). –
Der. consular, adj., din
lat. consularis; consulat, s. n., din
fr. consulat. Cuvîntul a intrat în
rom. cu primele consulate (rus, 1782; austriac, 1783; francez, prin 1794; englez, 1802; prusiac, 1818).
consul (Marele dicționar de neologisme, 2000)CÓNSUL s. m. 1. (în Roma antică) fiecare dintre cei doi magistrați care se alegeau anual pentru a exercita puterea supremă. 2. fiecare dintre cei trei magistrați supremi care au guvernat Republica Franceză între 1799 și 1804. 3. agent diplomatic însărcinat să reprezinte și să apere interesele administrativ-juridice și economice ale țării sale și ale compatrioților săi într-o țară străină. (< lat., fr.
consul)
consul (Dicționaru limbii românești, 1939)*cónsul m., pl.
lĭ (lat.
cónsul, cónsulis). Numele celor doĭ prezidențĭ aĭ vechiĭ republicĭ romane și aĭ celor treĭ prezidențĭ aĭ primeĭ republicĭ franceze de la anu VIII pînă la Imperiŭ (1799-1804). Astăzĭ, agent care, în străinătate, apăra supușii statuluĭ care l-a trimes [!]. (E maĭ mic de cît ministru plenipotențiar). – Vulg.
conț.consul (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)cónsul s. m.,
pl. cónsuliconsul (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)consul m.
1. unul din cei doi magistrați cari aveau în timp de un an principala autoritate în republica romană;
2. se zice și de cei trei magistrați cari guvernară republica franceză dela 1799 – 1804:
Bonaparte fu întâiul consul; 3. agent însărcinat (mai ales în porturi) a reprezenta interesele națiunilor într’o țară străină.
consul (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)CÓNSUL, consuli, s. m. 1. Reprezentant diplomatic numit de guvernul unei țări într-un alt stat pentru susținerea intereselor economice, administrative și juridice ale statului pe care îl reprezintă, precum și pe cele ale cetățenilor acestuia.
2. (În republica romană) Titlul celor doi magistrați, aleși anual, care dețineau puterea supremă; persoană purtând acest titlu. —
Din lat.,
fr. consul.