conduită (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)CONDUÍTĂ, conduite, s. f. 1. Fel de a se purta, comportare; manieră.
2. Comportament. – Din
fr. conduite.conduită (Dicționar de neologisme, 1986)CONDUÍTĂ s.f. Comportare, atitudine (în societate, în viață). [Pron.
-du-i-. / < fr.
conduite, cf. rus.
konduita].
conduită (Marele dicționar de neologisme, 2000)CONDUÍTĂ s. f. fel de a se purta, comportare; manieră; comportament. (< fr.
conduite)
conduită (Dicționaru limbii românești, 1939)*conduítă f., pl.
e (rus. pol.
konduita, d. fr.
conduite).
Barb. Purtare, atitudine (maĭ ales a elevilor la școală).
conduită (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)conduítă s. f.,
g.-d. art. condúitei; pl. conduíteconduită (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)conduită f. modul de a se conduce, purtare.
conduită (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)CONDUÍTĂ, conduite, s. f. 1. Fel de a se purta, comportare; manieră.
2. Comportament. — Din
fr. conduite.