conciliator - explicat in DEX

conciliator (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
CONCILIATÓR, -OÁRE, conciliatori, -oare, adj. Care tinde spre un acord, spre o împăcare a unor divergențe; care duce spre înțelegere între părți opuse. ♦ (În politică) Care, în fața unor divergențe de ordin principial, caută o soluție de compromis, o linie de mijloc. ♦ (Substantivat) Împăciuitorist. [Pr.: -li-a-] – Din fr. conciliateur, lat. conciliator.

conciliator (Dicționar de neologisme, 1986)
CONCILIATÓR, -OÁRE adj. Care tinde spre un acord, spre împăcare; împăciuitor; conciliatorist. ♦ Care recurge la un compromis sau la o împăcare în fața unor divergențe principale; oportunist, împăciuitorist. // s.m. și f. Împăciuitorist. [Pron. -li-a-, / cf. fr. conciliatoire, conciliateur].

conciliator (Marele dicționar de neologisme, 2000)
CONCILIATÓR, -OÁRE I. adj. care tinde spre un acord, spre împăcare; împăciuitor. II. s. m. f. împăciuitorist. (<fr. conciliatoire, /II/ conciliateur, lat. conciliator)

conciliator (Dicționaru limbii românești, 1939)
*conciliatór, -oáre adj. Împăcător.

conciliator (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
conciliatór (-li-a-) adj. m., pl. conciliatóri; f. sg. și pl. conciliatoáre

conciliator (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)
conciliator a. și m. împăciuitor.

conciliator (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)
CONCILIATÓR, -OÁRE, conciliatori, -oare, adj. Care tinde spre un acord, spre o împăcare a unor divergențe; care duce spre înțelegere între părți opuse. ♦ (În politică) Care, în fața unor divergențe de ordin principial, caută o soluție de compromis, o linie de mijloc. ♦ (Substantivat) Persoană care mijlocește o conciliere, împăciuitorist. [Pr.: -li-a-] — Din fr. conciliateur, lat. conciliator.