colcăi (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)COLCĂÍ, pers. 3
cólcăie, vb. IV.
Intranz. 1. (Despre oameni și animale) A umbla de colo până colo în număr mare; (despre locuri, obiecte) a fi plin de oameni sau de animale care umblă de colo până colo.
2. (
Reg.) A clocoti; a vui. – Formație onomatopeică.
colcăi (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)colcăí (-ăésc, -ít), vb. –
1. A fierbe, a bolborosi. –
2. A mișuna. –
Var. corcăi. Creație expresivă,
cf. colcoti, clocoti, bg. klokam „a fierbe”. –
Der. colcăială, s. f. (faptul de a colcăi);
colcăitor, adj. (zgomotos).
Cf. și
corcodel.colcăi (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)colcăí (a ~) vb.,
ind. prez. 3
cólcăie, imperf. 3
sg. colcăiá; conj. prez. 3
să cólcăiecolcăi (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)COLCĂÍ, pers. 3
cólcăie, vb. IV.
Intranz. 1. (Despre oameni și animale) A umbla de colo până colo în număr mare; (despre locuri, obiecte) a fi plin de oameni sau de animale care umblă de colo până colo.
2. (
Reg.) A clocoti; a vui. — Formație onomatopeică.
colcăĭ (Dicționaru limbii românești, 1939)cólcăĭ și
-ĭésc v. intr. (d.
col-col, huĭetu apeĭ care pleoscăĭe, saŭ vsl.
klakolŭ, clopot; germ. dial.
kolken, kolksen, a rîgîi, înrudite cu
clopot, gîlgîĭ, fîlfîĭ. Bern. 1, 367, 523 și 547). Foĭesc, îs în mare număr orĭ cantitate:
în tîrg colcăĭaŭ samsariĭ, în salată colcăĭa undelemnu [!].colcăì (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)colcăì v. V.
clocotì.