coșcovitură (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)COȘCOVITÚRĂ, coșcovituri, s. f. (Rar) Coșcoveală. –
Coșcovi +
suf. -tură.coșcovitură (Dicționaru limbii românești, 1939)coșcovitúră f., pl.
ĭ. Coșcoveală, loc coșcovit (ca tencuĭala desprinsă, dar care se maĭ ține pe părete [!]).
coșcovitură (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)coșcovitúră (rar)
s. f.,
g.-d. art. coșcovitúrii; pl. coșcovitúricoșcovitură (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)COȘCOVITÚRĂ, coșcovituri, s. f. (Rar) Coșcoveală. —
Coșcovi +
suf. -tură.