clanț (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)CLANȚ, (
1)
interj., (
2)
clanțuri s. n. 1. Interj. (Adesea repetat) Cuvânt care imită sunetul produs de clanța ușii, de izbirea fălcilor sau a dinților, de țăcănitul foarfecelor, de închiderea cu zgomot a unui capac etc.
2. S. n. Cioc;
p. ext. (glumeț și
peior.) gură. ◊
Expr. (
Înv.)
A ține clanț = a putea face față într-o dispută verbală, într-o controversă cu cineva. – Onomatopee.