clanț - explicat in DEX

clanț (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
CLANȚ, (1) interj., (2) clanțuri s. n. 1. Interj. (Adesea repetat) Cuvânt care imită sunetul produs de clanța ușii, de izbirea fălcilor sau a dinților, de țăcănitul foarfecelor, de închiderea cu zgomot a unui capac etc. 2. S. n. Cioc; p. ext. (glumeț și peior.) gură. ◊ Expr. (Înv.) A ține clanț = a putea face față într-o dispută verbală, într-o controversă cu cineva. – Onomatopee.

clanț (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)
clanț interj. – Imită zgomotul produs de o încuietoare sau un zăvor, o foarfecă, izbirea dinților etc. Formație expresivă, identică următoarei. – Der. clanț, s. n. (gură, cioc); clanță, s. f. (clampă, ivăr, zăvor; gură-spartă, moară-stricată, om certăreț; mască folosită în jocurile populare de Crăciun); clănțos, adj. (vorbăreț; certăreț); clănțănog, adj. (certăreț, gîlcevitor); clănțău, s. m. (gură-spartă, om care vorbește mult; avocat); clănță(n)i (var. clențăni), vb. (a tremura, a-și izbi dinții; a face zgomot cu clanța, a încerca la ușă; a bărfi, a umbla cu vorbe; a căuta ceartă, a face scandal; a face zgomot obiectele de metal cînd se mișcă); clănțăneală (var. clănțănit, clănțănitură), s. f. (faptul de a clănțăni; trăncăneală); clănțănitor, adj. (care tremură). Întîlnirea cu germ. Klincke, fr. clenche, mag. k(e)lincs pare întîmplătoare. Din rom. provine bg. kljanca (Capidan, Raporturile, 222). – Cf. cloț.

clanț (Dicționaru limbii românești, 1939)
1) clanț n., pl. urĭ (cp. cu clanț 2 și cu cleanț). Nord. Clonț, cĭoc. A-țĭ ținea clanțu, a-țĭ ținea clonțu (gura). A te lua la clanț, a ținea clanț (cu cineva), a face gură, a-l combate.

clanț (Dicționaru limbii românești, 1939)
2) clanț interj. care arată cĭocnirea bucăților de metal orĭ a dinților (var. din clamp și rudă pin [!] sunet cu clonț și cu germ. klingen, a zăngăni, klang, zăngănit. V. clănțănesc și hap 2).

clanț (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
clanț¹ interj.

clanț (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
clanț² (cioc) (pop.) s. n., pl. clánțuri

clanț (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)
clanț n. fam. gură: ținea clanț cu orice advocat AL. [V. clanță].

clanț (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)
CLANȚ, (1) interj., (2) clanțuri, s. n. 1. Interj. (Adesea repetat) Cuvânt care imită sunetul produs de clanța ușii, de izbirea fălcilor sau a dinților, de țăcănitul foarfecelor, de închiderea cu zgomot a unui capac etc. 2. S. n. Cioc; p. ext. (glumeț și peior.) gură. ◊ Expr. (Înv.) A ține clanț = a putea face față într-o dispută verbală, într-o controversă cu cineva. — Onomatopee.