clanță (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)CLÁNȚĂ, clanțe, s. f. 1. Mâner metalic montat la broasca ușii sau a porții, care prin apăsare, face să funcționeze mecanismul de închidere și de deschidere al acestora; clampă.
2. Fig. (
Peior. și
fam.) Gură. ◊
Expr. A(-i) da cu clanța = a vorbi mult, întruna (și despre lucruri mărunte).
Rău (sau
bun)
de clanță, se spune despre un om care vorbește mult (și inutil) sau despre un om certăreț.
A se lua (cu cineva)
la clanță = a se certa (cu cineva).
Ține-ți clanța! sau
tacă-ți clanța! = nu mai vorbi! taci! –
Cf. clanț.