ciurar (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)CIURÁR, ciurari, s. m. Persoană care face sau vinde ciururi (
1). –
Ciur +
suf. -ar.ciurar (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)ciurár s. m.,
pl. ciuráriciurar (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)ciurar m. cel ce face sau vinde ciururi.
ciurar (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)CIURÁR, ciurari, s. m. Persoană care face sau vinde ciururi (
1). —
Ciur +
suf. -ar.cĭurar (Dicționaru limbii românești, 1939)cĭurár m. (d.
cĭur). Făcător saŭ vînzător de cĭururĭ (de ordinar Țigan). Acela care cerne grînele ca să le separe de gunoaĭe (pleavă, mălură ș. a.).