cinie (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)ciníe (ciníi), s. f. –
1. Instrument, unealtă, sculă. –
2. Farmec, vrajă.
Sl. činije „aranjare”, de la
činiti „a fabrica” (DAR),
cf. pol. czyn „unealtă”. Mai puțin probabilă
der. propusă de Conev 66, din
sl. čininie. Der. cinac, s. n. (unelte, scule);
ciniele, s. f. pl. (unelte, scule);
cinioară, s. f. (unealtă de pescuit);
încinia, vb. (
Trans., a înșeua).
cinie (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)ciníe (ciníi), s. f. – (Înv.) Porțelan (de China).
Tc. çini „porțelan” de la
çin „China” (Șeineanu, II, 128; Meyer 446; Tagliviani,
Arch. rom., XVI, 355);
cf. alb. tśëni, bg.,
sb. činija: Cf. Bogrea,
Anuarul Inst. de Istorie națională, Cluj, I, (1921), p. 310.
cinie (Dicționaru limbii românești, 1939)1) ciníe f. (pol.
czyn, unealtă,
naczynie, vas, unealtă.
V, cin 1).
Vechĭ. Unealtă, instrument:
astrolav, cinie de aramă saŭ de lemn, în carile [!] drumul stelelor se arată (Cant. Ist. 8),
toate ciniile și măestriile cele de muncĭ (Dos. V. S. Sept. 3),
toate ciniile țesutuluĭ (Zviera, Pov. 222).
Azĭ. Munt. Capcană:
prins ca un șoarece´n cinie (Ghir. Grăn.),
rămăsese (o ștĭucă)
prinsă´n cinie (Chir. VR., 1913, 7-8, 51).
Fig. Vechĭ. Uneltire, cursă:
cinia draculuĭ. V. organ.cinie (Dicționaru limbii românești, 1939)2) ciníe f. (turc.
čini, porțelan, faĭanță, ceașcă mare, geam colorat, d.
čin, China; ngr.
tsini, porțelan, alb.
čeni, čini, farfurie, sîrb.
činija, castron.
V. sinie. Vechĭ. Porțelan:
talgere de cinie (Șăĭn.). Cărămidă de porțelan de pardosit orĭ de ornat o fațadă:
casele cele cu ciniĭ (Let. 1, 310. V. Bogrea, AIIN 1, 310).
Serbia. Farfurie.