chică (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)CHÍCĂ, chici, s. f. (
Pop. și
fam.) Părul de pe cap;
spec. păr lăsat să crească lung pe ceafă sau pe spate; plete. ◊
Expr. A face (cuiva)
chica topor (sau
măciucă) sau
a face (cuiva)
morișcă în chică = a trage (pe cineva) de păr;
p. ext. a bate zdravăn. ◊ Compus:
chica-voinicului = plantă erbacee ornamentală, cu frunze despicate în lobi și cu flori albastre (
Nigella damascena). – Din
sl. kyka.chică (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)chícă (chíci), s. f. –
1. Plete, lațe. –
2. (Înv.) Perucă. –
3. Creastă de cocoș. –
4. Stigmat al porumbului.
Sl. kyka, cf. bg.,
sb.,
cr. kika (Miklosich,
Slaw. Elem., 27; Cihac, II, 49; Berneker 659; DAR);
cf. chișiță. –
Der. chicos, adj. (pletos);
chicui, vb. (a ciufuli; a se lua de păr).
chică (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))CHÍCĂ, chici, s. f. 1. Părul capului considerat (altădată) în întregime; (azi) partea părului lăsată să crească lungă pe ceafă sau pe spate; plete. ◊
Expr. A face (cuiva)
chica topor (sau
măciucă) sau
a face (cuiva)
morișcă în chică = a trage (pe cineva) de păr;
p. ext. a bate zdravăn. ◊ Compus:
chica-voinicului = plantă erbacee cu frunze spintecate în lobi ca niște fire de păr și cu flori albastre
(Nigella damascenna). 2. (Rar) Părul din ceafa animalelor;
p. ext. ceafă. – Slav (
v. sl. kyka).
chică (Dicționaru limbii românești, 1939)chícă f., pl.
ĭ (vsl.
kyka, bg. sîrb.
kika. V. și
chită). Plete, păr mult spre ceafă.
A apuca pe cineva de chică, a-l apuca de păr.
Chica voĭniculuĭ, barba boĭeruluĭ. (V.
barbă).
chică (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)chícă (
pop.,
fam.)
s. f.,
g.-d. art. chícii; pl. chicichică (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)chică f.
1. părul ce cade pe ceafă;
2. codița făcută din acel păr:
îl luă de chică; chica-ornicului, plantă numită obișnuit
barba-boierului; 3. mătasea porumbului. [Slav. KYKA].
chică (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)CHÍCĂ, chici, s. f. (
Pop. și
fam.) Părul de pe cap;
spec. păr lăsat să crească lung pe ceafă sau pe spate; plete. ◊
Expr. A face (cuiva)
chica topor (sau
măciucă) sau
a face (cuiva)
morișcă în chică = a trage (pe cineva) de păr;
p. ext. a bate zdravăn. ◊ Compus:
chica-voinicului = plantă erbacee ornamentală, cu frunze despicate în lobi și cu flori albastre
(Nigella damascena). — Din
sl. kyka.