chică - explicat in DEX

chică (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
CHÍCĂ, chici, s. f. (Pop. și fam.) Părul de pe cap; spec. păr lăsat să crească lung pe ceafă sau pe spate; plete. ◊ Expr. A face (cuiva) chica topor (sau măciucă) sau a face (cuiva) morișcă în chică = a trage (pe cineva) de păr; p. ext. a bate zdravăn. ◊ Compus: chica-voinicului = plantă erbacee ornamentală, cu frunze despicate în lobi și cu flori albastre (Nigella damascena). – Din sl. kyka.

chică (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)
chícă (chíci), s. f. – 1. Plete, lațe. – 2. (Înv.) Perucă. – 3. Creastă de cocoș. – 4. Stigmat al porumbului. Sl. kyka, cf. bg., sb., cr. kika (Miklosich, Slaw. Elem., 27; Cihac, II, 49; Berneker 659; DAR); cf. chișiță. – Der. chicos, adj. (pletos); chicui, vb. (a ciufuli; a se lua de păr).

chică (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))
CHÍCĂ, chici, s. f. 1. Părul capului considerat (altădată) în întregime; (azi) partea părului lăsată să crească lungă pe ceafă sau pe spate; plete. ◊ Expr. A face (cuiva) chica topor (sau măciucă) sau a face (cuiva) morișcă în chică = a trage (pe cineva) de păr; p. ext. a bate zdravăn. ◊ Compus: chica-voinicului = plantă erbacee cu frunze spintecate în lobi ca niște fire de păr și cu flori albastre (Nigella damascenna). 2. (Rar) Părul din ceafa animalelor; p. ext. ceafă. – Slav (v. sl. kyka).

chică (Dicționaru limbii românești, 1939)
chícă f., pl. ĭ (vsl. kyka, bg. sîrb. kika. V. și chită). Plete, păr mult spre ceafă. A apuca pe cineva de chică, a-l apuca de păr. Chica voĭniculuĭ, barba boĭeruluĭ. (V. barbă).

chică (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
chícă (pop., fam.) s. f., g.-d. art. chícii; pl. chici

chică (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)
chică f. 1. părul ce cade pe ceafă; 2. codița făcută din acel păr: îl luă de chică; chica-ornicului, plantă numită obișnuit barba-boierului; 3. mătasea porumbului. [Slav. KYKA].

chică (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)
CHÍCĂ, chici, s. f. (Pop. și fam.) Părul de pe cap; spec. păr lăsat să crească lung pe ceafă sau pe spate; plete. ◊ Expr. A face (cuiva) chica topor (sau măciucă) sau a face (cuiva) morișcă în chică = a trage (pe cineva) de păr; p. ext. a bate zdravăn. ◊ Compus: chica-voinicului = plantă erbacee ornamentală, cu frunze despicate în lobi și cu flori albastre (Nigella damascena). — Din sl. kyka.