chefliu (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)CHEFLÍU, -ÍE, cheflii, adj. Căruia îi plac chefurile;
p. ext. cu chef, amețit de băutură; vesel, bine dispus. – Din
tc. keyfli (
lit. keyifli).
chefliu (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))CHEFLÍU, -ÍE, cheflii, adj. Căruia îi plac chefurile;
p. ext. cu chef, amețit de băutură; vesel, bine dispus. –
Tc. keyfli.chefliu (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)!cheflíu (che-fliu/chef-liu) adj. m.,
s. m.;
adj. f.,
s. f. cheflíe; pl. m. și
f. cheflíichefliu (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)chefliu a.
1. care e totdeauna cu chef, vesel;
2. cui place a face chef:
om chefliu; 3. amețit, beat:
io, cumnată, o să viu, cum mă vezi așa chefliu ! POP. [Turc. KEFLI].
chefliu (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)CHEFLÍU, -ÍE, cheflii, adj.,
s. m. și
f. (Om) căruia îi plac chefurile;
p. ext. (om) cu chef, amețit de băutură; (om) vesel, binedispus. — Din
tc. keyfli (
lit. keyifli).
chefliŭ (Dicționaru limbii românești, 1939)cheflíŭ, -íe adj. (turc.
kefli).
Fam. Bine dispus, vesel. Ĭubitor de chef, de beție. Cam beat, amețit.