cergă (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)CÉRGĂ, cergi, s. f. 1. Pătură (de lână) care servește la învelit sau care se așterne pe pat; țol, velință, scoarță.
2. Adăpost din ramuri și cetină în care lucrează șindrilarul. – Din
bg.,
scr. cerga. Cf. magh. cserge.cergă (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)cergă (cérgi), s. f. – 1. Pătură. – 2. Pînză de cort. –
Mr.,
megl. cergă „cort”. <
Tc. cerga „cort” (Șeineanu, II, 101; Meyer 439; Lokotsch 412);
cf. ngr. tsérga, alb. tsergë, sb. čerga, magh.
cserga, cserge, țig. čerga, cu accepții care oscilează între „cort” și „pătură”. Istoria acestui cuvînt nu este clară. Pare a fi vorba despre
lat. serica, trecut în
gr. și de acolo în
tc. (Berneker 145), de unde provin cuvintele
sl. (Miklosich,
Fremdw., 82). Este posibil să fi intrat în
rom. prin mai multe filiere în același timp. (După Murnu 45,
ngr. provine din
rom.; după Meyer,
Neugr. St., II, 61, din
sl. A. Sacerdoțeanu,
Revista istorică, XXI, 321-4, deriva
rom. direct din
lat.). – [
Art. 1675]
cergă (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))CÉRGĂ, cergi, s. f. Pătură de lână care servește la învelit; țol, scoarță. –
Tc. çerge „cort mic”.
cergă (Dicționaru limbii românești, 1939)cérgă f., pl.
ĭ (turc.
čerge, cort ușor pe doĭ parĭ, d. alb.
čergă, cergă, [care vine d. mlat.
sérica, de mătase,
serga, rogojină, fr.
serge, serjă], de unde și ngr.
tsérga, bg. sîrb.
čerga, ung.
cserge. V.
sarică, serjă). Pătură de învălit [!] calu, patu ș. a.
Iron. Cu cerga´n cap, după cuviință, cum trebuĭe:
s´a dus la raĭ cu cerga´n cap, V.
jalbă, pled, procoviță.cergă (Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș, 2011)cérgă, cergi, s.f. – Pătură groasă țesută din lână. Cergă pentru învelit, cergă pentru rudă (cu ornament), cergă pentru pat: „Se gândé la măritat / Și n-are cergă pe pat” (Calendar 1980: 110). – Din bg., srb. cerga (DEX); Cuv. rom. preluat în magh. (cserge) (Bakos 1982).
cergă (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)cérgă s. f.,
g.-d. art. cérgii; pl. cergicergă (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)cergă f.
1. velință țărănească de pat:
cât ți-e cerga, atât te întinde; 2. pătură de cal sau de căruță. [Turc. ČERGA].
cergă (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)CÉRGĂ, cergi, s. f. 1. Țesătură groasă (de lână), bogat ornamentată, care servește la învelit sau care se așterne pe pat; țol, velință, scoarță.
2. Adăpost din ramuri și cetină în care lucrează șindrilarul. — Din
bg.,
sb. cerga. Cf. magh. cserge.