ceainărie (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)CEAINĂRÍE, ceainării, s. f. (
Înv.) Local în care se servea ceai (
2). –
Ceaină (
înv. „ceainărie” <
rus.) +
suf. -ărie.ceainărie (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))CEAINĂRÍE, ceainării, s. f. (
Înv.) Local unde se servea ceai. – Din
ceaină (
înv., < rus
čajnyj) +
suf. -ărie.ceaĭnărie (Dicționaru limbii românești, 1939)ceaĭnăríe f. Ceaĭnic, local de băut ceaĭ.
ceainărie (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)ceainăríe s. f.,
art. ceainăría, g.-d. art. ceainăríei; pl. ceainăríi, art. ceainăríileceainărie (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)ceainărie f. locul unde se bea ceaiu.
ceainărie (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)CEAINĂRÍE, ceainării, s. f. Local în care se servește ceai (
2). —
Ceaină (
înv. „ceainărie” <
rus.) +
suf. -ărie.