ce (Dicționar enciclopedic, 1993-2009)Ce, simbol chimic pentru
ceriu.ce (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)ce3 (cât de)
adv. (~ bun e!, ~ bine e!)ce (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)CE pron. invar. I. (Interogativ, uneori cu nuanță exclamativă)
1. (Exprimă o întrebare)
Ce ai? ♦ (
Fam.; ca răspuns la o chemare) Poftim? ♦ (Cu valoare de interjecție) Cum adică?! Se poate?!
Nu l-am găsit! – Ce? ♦ (Adjectival) Care? Ce fel de... ?
2. Pentru care motiv? din care cauză?
Ce te miri? ◊
Expr. (În formule de răspuns)
De ce nu? =
a) cum să nu, desigur;
b) se poate, e posibil.
De ce, de nece, se spune cuiva pentru a încheia discuția când nu vrei să-i răspunzi la întrebare. ◊ (Cu valoare de conjuncție)
Nu văd de ce te superi. ♦ (
Pop.; cu valoare de conjuncție cauzală) Pentru că, fiindcă, deoarece.
3. (Interogativ-exclamativ, indică surpriza, indignarea, neîncrederea etc.) Cum adică? Nu cumva?
Ce! Vrei să spui că n-ai fost? II. (Adverbial) Cât (de tare, de mult), cum.
Ce-aș mai râde să te văd păcălit. ◊
Expr. Te miri ce = nimica toată, puțin.
Cât pe ce = aproape, gata-gata.
Din ce în ce = cu cât trece timpul; tot mai mult. (
Pop.)
Numai ce = (deodată) iată că..., pe neașteptate. ♦ (Dând nuanță de superlativ adjectivului sau adverbului pe care-l precedă) Cât de...!
III. (Cu valoare de conjuncție) Care lucru anume.
Nu mai știa ce să facă de bucurie. ◊
Expr. A ști (sau
a afla) ce și cum (e) = a fi bine informat despre ceva.
IV. (Relativ)
1. Care. ◊
Expr. Pe zi ce trece (sau
merge) sau
de ce trece (sau
merge) = pe măsură ce trece timpul, tot mai mult.
2. (În legătură cu „a fi”, „a găsi”, cu sens explicativ)
Ființă ticăloasă ce ești! ◊
Expr. N-ai (sau
n-aveți) pentru ce (sau
de ce), formulă de politețe prin care se răspunde cuiva care mulțumește.
A (nu) avea de ce... = a (nu) exista motiv întemeiat pentru...
3. Ceea ce.
Ați aflat ce s-a întâmplat? ◊
Expr. Ce-i drept = într-adevăr, de fapt.
V. (Nehotărât)
1. Un lucru oarecare, nu știu ce, nu știu cât; ceva. ◊ (Substantivat; precedat de „un”)
Un ce anume. ◊
Expr. (
Reg.)
Cu mare ce = cu mare greutate; greu, anevoie.
2. (Cu repetarea verbului din propoziția principală)
A stat ce-a stat. 3. Orice, oricât.
Zică cine ce va vrea. –
Lat. quid.ce (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)ce pron. inter. și
rel. –
1. Pron. și
adj. inter. De ce, la ce, pentru ce. –
2. Pron.,
adj. și
adv. exclamativ; cu această funcție este adesea însoțit
de mai –
Ce de! –
3. Pron. și
adj., exprimînd o interogație indirectă, după
vb. declarandi sau
sentiendi. –
4. Care (
pron. rel.) –
Cel ce. Ce și cum. –
Ce e drept. –
Cine știe ce. –
Numai ce. –
Cît pe ce. Pe ce... pe atît. –
5. Înainte de
vb. a fi, indică o definiție ai cărei termeni sînt inversați, obiectul sau persoana definite fiind precedate de noțiunea care le definește:
ființă ticăloasă ce sînt (Negruzzi);
prost ce ești (Creangă). –
6. (Înv.) Dar (cu acest sens, astăzi se folosește
ci). –
7. (
S. m. sing.) Ceva, un lucru oarecare, un obiect nedeterminat. –
Mr. țe, ți, megl. ți, istr. țe. Lat. quid (Diez, I, 123; Pușcariu 326; Candrea-Dens., 296; REW 6953; DAR);
cf. it. che, prov.,
cat.,
fr.,
sp.,
port. que. Pentru adăugarea lui
mai (2),
cf. modismul
sp. qué cosa más bonita „ce lucru minunat!”. Sensul 5 se poate explica fie prin valoarea relativă a lui
ce (=
ființă ticăloasă care sînt), fie prin funcția sa exclamativă (
ce ființă ticăloasă sînt). Ce este identic cu
conj. ci (
cf. sensul 6) care s-a despărțit de el în epoca modernă (
sec. XVII-XVIII), cu sensul specializat de „dar”. Identitatea sa nu prezintă îndoieli, și este frecventă, în textele vechi, folosirea lui
ce cu accepția modernă a lui
ci (
mr. ți),
cf. Pușcariu 358 și DAR.Totuși, Cipariu,
Gram., 115 și Tiktin au încercat să-l explice pe
ci plecînd de la
quin. Compară
căci (
înv. căce),
cf. că; ceva (
mr. țîva),
adv. și
pron. indef. (
înv.), cu
va (‹
a voi), cu
var. cevași, cevașilea; fiece, pron. indef.;
oarece, pron. indef., cu
var. oareș(i)ce; orice, pron. indef.;
niște, art. indef., în loc de
nișce ‹
nu șt(iu) ce; verice, pron. indef.ce (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))CE pron. invar. I. (Interogativ, uneori cu nuanță exclamativă)
1. (Cu referire la un fapt, la un obiect, la un fenomen, la o acțiune etc.)
Ce ai? ♦ (
Fam., ca răspuns la o chemare) Poftim? ♦ (Cu valoare de interjecție) Cum adică?! Se poate?!
Nu l-am găsit! – Ce? ♦ (Adjectival) Care? ce fel de... ?
Ce vânt te-a abătut pe-aici? (CREANGĂ).
2. Pentru care motiv? din care cauză?
Ce te miri? ◊
Expr. (În formule de răspuns)
De ce nu? =
a) cum să nu, desigur;
b) se poate, e posibil.
De ce, de nece, se spune cuiva căruia nu voim să-i răspundem la întrebarea „de ce?”. ◊ (Cu valoare de conjuncție)
Nu văd de ce te superi (SAHIA). ♦ (
Pop., cu valoare de conjuncție cauzală) Pentru că, fiindcă, deoarece.
M-a blăstămat măicuța, De ce i-am călcat vorba (JARNIK-BÎRSEANU).
3. (Interogativ-exclamativ, indică surpriza, indignarea, neîncrederea etc.) Cum adică?! nu cumva?!
Ce! Vrei să las vulpea bearcă? (ODOBESCU). ◊
Expr. (Accentul în frază căzând pe verb)
Ce face?! = cum?! se poate?!
II. (Adverbial) Cât (de tare, de mult), cum.
Ce-aș mai râde să te văd întorcându-te (ISPIRESCU). ◊
Expr. Te miri ce = nimica toată.
Cât pe ce = aproape, gata-gata.
De ce... de ce (sau
de aceea) = cu cât... cu atât.
Din ce în ce = cu cât trece timpul; tot mai mult.
Numai ce = (deodată) iată că..., fără veste, pe neașteptate. ♦ (Dând nuanță de superlativ adjectivului sau adverbului pe care-l precedă) Cât de...!
Văd de atâtea dăți Ce cuminte-i firea! (COȘBUC).
III. (Cu valoare de conjuncție) Care lucru anume.
Nu mai știa ce să facă de bucurie (CREANGĂ). ◊
Expr. A ști (sau
a afla)
ce și cum (e) = a fi bine informat despre ceva.
IV. (Relativ)
1. Care.
Oamenii ce priveau... leșinau de râs (CREANGĂ). ◊
Expr. Pe zi ce trece = tot mai mult.
2. (În legătură cu „a fi”, „a se găsi”, cu sens explicativ)
Ființă ticăloasă ce sunt! (NEGRUZZI). ◊
Expr. N-ai (sau
n-aveți)
pentru ce, formulă de politețe prin care se răspunde cuiva care-ți mulțumește.
A (nu) avea de ce = a (nu) exista un motiv întemeiat.
3. Ceea ce.
Ați aflat ce s-a întâmplat la Pitești? (ALECSANDRI). ◊
Expr. Ce-i drept = într-adevăr, adevărat că...; de fapt.
V. (Nehotărât)
1. Un lucru oarecare, nu știu ce, nu știu cât; ceva.
Pune el ce pune la rană, și pe loc se tămăduiește (CREANGĂ). ◊ (Substantivat, precedat de „un”)
I se va întâmpla un ce groaznic (BĂLCESCU). ◊
Expr. (
Reg.)
Cu mare ce = cu mare greutate.
2. (Cu repetarea verbului din propoziția principală)
A stat ce-a stat (COȘBUC).
3. Orice, oricât.
Zică cine ce va vrea (JARNIK-BÎRSEANU). –
Lat. quid.ce (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)ce1 pr. invar. (~ mi-ai adus? nu știu ~ vrei)ce (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)ce pr.
1. indică ceva nehotărît:
un ce bun; 2. o întrebare:
ce vrei ? de ce ? pentru ce ? 3. o relațiune:
grădina ce înflorește; 4. o exclamațiune de mirare:
ce om ! ce vreme frumoasă! [Lat. QUID].
ce (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)CE pron. invar. I. (Interogativ, uneori cu nuanță exclamativă)
1. (Exprimă o întrebare)
Ce ai? ♦ (
Fam.: ca răspuns la o chemare) Poftim? ♦ (Cu valoare de interjecție) Cum adică?! Se poate?!
Nu l-am găsit! —
Ce? ♦ (Adjectival) Care? ce fel de... ?
2. Pentru care motiv? din care cauză?
Ce te miri? ◊
Expr. (În formule de răspuns)
De ce nu? = a) cum să nu, desigur;
b) se poate, e posibil.
De ce, de nece. se spune cuiva pentru a încheia discuția când nu vrei să-i răspunzi la întrebare. ◊ (Cu valoare de conjuncție)
Nu văd de ce te superi. ♦ (
Pop.; cu valoare de conjuncție cauzală) Pentru că, fiindcă, deoarece.
3. (Interogativ-exclamativ, indică surpriza, indignarea, neîncrederea etc.) Cum adică? Nu cumva?
Ce! Vrei să spui că n-ai fost? II. (Adverbial) Cât (de tare, de mult), cum.
Ce-aș mai râde să te văd păcălit. ◊
Expr. Te miri ce = nimica toată, puțin.
Cât pe ce = aproape, gata-gata.
Din ce în ce = cu cât trece timpul, tot mai mult. (
Pop.)
Numai ce = (deodată) iată că... pe neașteptate. ♦ (Dând nuanță de superlativ adjectivului sau adverbului pe care-1 precedă) Cât de...!
III. (Cu valoare de conjuncție) Care lucru anume.
Nu mai știa ce să facă de bucurie. ◊
Expr. A ști (sau
a afla)
ce și cum (e) = a fi bine informat despre ceva.
IV. (Relativ)
1. Care. ◊
Expr. Pe zi ce trece (sau
merge) sau
de ce trece (sau
merge) = pe măsură ce trece timpul, tot mai mult.
2. (În legătură cu „a fi”, „a găsi”, cu sens explicativ)
Ființă ticăloasă ce ești! ◊
Expr. N-ai (sau
n-aveți)
pentru ce (sau
de ce), formulă de politețe prin care se răspunde cuiva care mulțumește.
A (nu) avea de ce... = a (nu) exista motiv întemeiat pentru...
3. Ceea ce.
Ați aflat ce s-a întâmplat? ◊
Expr. Ce-i drept = într-adevăr, de fapt.
V. (Nehotărât)
1. Un lucru oarecare, nu știu ce, nu știu cât; ceva. ◊ (Substantivat; precedat de „un”)
Un ce anume. ◊
Expr. (
Reg.)
Cu mare ce = cu mare greutate; greu, anevoie.
2. (Cu repetarea verbului din propoziția principală)
A stat ce-a stat. 3. Orice, oricât.
Zică cine ce va vrea. —
Lat. quid.ce (Dicționaru limbii românești, 1939)2) ce conj. V.
ci.ce (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)ce2 adj. pr. invar. (~ om bun!)