caz (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)CAZ, cazuri, s. n. 1. Împrejurare, circumstanță, situație. ◊
Caz de conștiință = Împrejurare în care cineva ezită între sentimentul datoriei și un interes propriu. ◊
Expr. A admite cazul că... = a presupune că...
A face caz de ceva = a acorda prea multă importanță unui lucru.
A face caz de cineva = a scoate în evidență în mod exagerat meritele cuiva.
2. Întâmplare, eveniment; accident.
Un caz banal. 3. (Urmat de determinări) Îmbolnăvire, boală.
Două cazuri de scarlatină. 4. (
Gram.) Categorie specifică numelui, prin care se exprimă raporturile logice dintre nume și diverse părți ale propoziției; fiecare dintre formele flexionare prin care se exprimă diferitele funcțiuni sintactice ale substantivului, adjectivului, articolului, pronumelui și numeralului. – Din
lat. casus, fr. cas.caz (Dicționar de neologisme, 1986)CAZ s.n. I. 1. Împrejurare, situație, circumstanță. ◊
Caz de conștiință = împrejurare în care cineva este silit să procedeze altfel decât îi dictează conștiința. ◊
A face caz de ceva = a considera (exagerând) ceva foarte important; a comenta prea mult;
a face caz de cineva = a exagera calitățile, meritele cuiva, a prețui exagerat de mult pe cineva.
2. Întâmplare, eveniment, accident (petrecut pe neprevăzute).
3. (
Cu determinări) Îmbolnăvire, boală care necesită îngrijiri speciale etc.
II. Fiecare dintre formele prin care se exprimă diferitele funcții sintactice ale substantivului, adjectivului, articolului, pronumelui și numeralului. [< lat.
casus, cf. fr.
cas, it.
caso].
caz (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)caz (cázuri), s. n. – Împrejurare, circumstanță, situație.
It. caso. –
Der. (din
fr.)
cazual, adj.;
cazualitate, s. f.;
cazuist, s. m.;
cazuistic, adj.caz (Marele dicționar de neologisme, 2000)CAZ s. n. I. 1. împrejurare, situație, circumstanță. ♦ ~ de conștiință = împrejurare în care cineva este silit să procedeze altfel decât îi dictează conștiința. ♦ a face ~ de ceva = a considera ceva (exagerând) foarte important; a face ~ de cineva = a exagera calitățile, meritele cuiva. 2. întâmplare, eveniment, accident (petrecut pe neprevăzute). 3. (med.) individ care reprezintă o situație exemplară. II. fiecare dintre formele flexionare prin care se exprimă diferitele funcții sintactice ale substantivului, adjectivului, articolului, pronumelui și numeralului. (< lat.
casus, fr.
cas)
caz (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))CAZ, cazuri, s. n. I. 1. Împrejurare, circumstanță, situație.
În acest caz. În tot cazul. ◊
Caz de forță majoră = situație în care cineva nu poate proceda cum ar vrea, din cauza unor împrejurări mai puternice decât voința sa.
Caz de conștiință = împrejurare în care cineva ezită între sentimentul datoriei și un interes propriu. ◊
Expr. A admite cazul că... = a presupune că...
A face caz de ceva = a acorda prea multă importanță unui lucru.
A face caz de cineva = a scoate în evidență în mod exagerat meritele cuiva.
2. Întâmplare, eveniment; accident.
Un caz banal. 3. (Urmat de determinări) Îmbolnăvire, boală.
Două cazuri de scarlatină. II. Fiecare dintre formele prin care se exprimă diferitele funcțiuni sintactice ale substantivului, adjectivului, articolului, pronumelui și numeralului. –
Lat. lit. casus (
fr. cas).
caz (Dicționaru limbii românești, 1939)*1) caz n., pl.
urĭ (lat.
casus, d.
cadere, a cădea, a se întîmpla. V.
incident). Întîmplare:
caz extraordinar. Exemplu:
medicina citează multe cazurĭ de vindecare pin [!] sugestiune. Împrejurare:
ce să fac în asemenea caz? Teol. Caz de conștiință, împrejurare grea în care religiunea permite saŭ oprește acțiunea ta.
Gram. Diferitele forme ale aceluĭașĭ număr la un cuv. declinabil:
cele șase cazurĭ ale limbiĭ latine. A face caz de, a da atențiune, a te alarma.
În acest caz, atuncĭ, în aceste condițiunĭ.
În orĭ-ce caz, în tot cazu, orĭ-ce s´ar întîmpla, orĭ-cum ar fi. –
La caz că, barb. îld. „în cazu cînd, dacă”.
caz (Dicționaru limbii românești, 1939)caz, căzút, V.
cad.caz (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)caz s. n.,
pl. cázuricaz (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)caz n.
1. ceea ce se întâmplă (în bine sau în rău):
caz neprevăzut; în tot cazul, orice ar fi;
a face caz de, a avea o părere favorabilă, a ținea seamă de;,
caz de conștiință, chestiune despre ceea ce permite sau interzice Biserica în unele cazuri;
2. Gram. dezinențele vorbelor declinabile, în limbile flexibile.
caz (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)CAZ, cazuri, s. n. 1. Împrejurare, circumstanță, situație. ◊
Caz de conștiință = împrejurare în care cineva ezită între sentimentul datoriei și un interes propriu. ◊
Expr. A admite cazul că... = a presupune că...
A face caz de ceva = a acorda prea multă importanță unui lucru.
A face caz de cineva = a scoate în evidență în mod exagerat meritele cuiva.
2. Întâmplare, eveniment; accident.
Un caz banal. 3. (Urmat de determinări) Îmbolnăvire, boală.
Două cazuri de scarlatină. 4. (
Gram.) Categorie specifică numelui, prin care se exprimă raporturile logice dintre nume și diverse părți ale propoziției; fiecare dintre formele flexionare prin care se exprimă diferitele funcțiuni sintactice ale substantivului, adjectivului, articolului, pronumelui și numeralului. —
Din lat. casus, fr. cas.