cântec (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)CẤNTEC, cântece, s. n. 1. Șir armonios de sunete emise cu vocea sau cu un instrument; cântare, cânt. ♦ Sunete plăcute, melodioase emise de unele păsări; zumzetul plăcut al unor insecte. ◊
Cântecul lebedei = ultima operă sau ultima manifestare de valoare (a unui artist, a unui muzician, a unui scriitor etc.).
Cântecul planetelor = muzica sferelor.
2. Compoziție literară în versuri, adesea însoțită de melodie. ◊
Cântec bătrânesc = baladă populară veche.
Cântec de dor = poezie populară cu caracter elegiac.
Cântec de lume = poezie lirică cu caracter erotic.
Cântec de mase = cântec cu conținut patriotic, revoluționar, care are un caracter mobilizator și exprimă năzuințe de libertate, de pace etc.
Cântec de leagăn = cântec liric cu care sunt adormiți copiii mici. ◊
Expr. Vorba (sau
povestea)
cântecului = cum se zice; vorba ceea.
Așa-i cântecul = asta e situația.
A fi cu cântec sau
a-și avea cântecul său = (despre lucruri, întâmplări, atitudini etc.) a avea istoria, tâlcul său (complicat, plin de aspecte dubioase, neclare). [
Var.: (
reg.)
cấntic s. n.] –
Lat. canticum.