cal (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)CAL, cai, s. m. 1. Animal domestic erbivor, cu copita nedespicată, folosit la călărie și la tracțiune
(Equus caballus); p. restr. armăsar castrat.
Calul de dar nu se caută la dinți (sau
în gură) = lucrurile primite în dar se iau așa cum sunt, fără să se mai țină seama de defecte. ◊
Expr. A fi (sau
a ajunge) cal de poștă = a fi întrebuințat la toate; a alerga mult.
Cal de bătaie =
a) persoană hărțuită, muncită de toți;
b) problemă de care se ocupă multă lume și care revine mereu pe primul plan.
A face (sau
a ajunge) din cal măgar = a face să ajungă (sau a ajunge) într-o situație mai rea de cum a fost.
A visa (sau
a vedea, a spune) cai verzi (pe pereți) = a-și închipui (sau a spune) lucruri imposibile, de necrezut.
La Paștele cailor = niciodată.
O alergătură (sau
o fugă) de cal = o distanță (destul de) mică.
Calul dracului = femeie bătrână și rea; vrăjitoare. ◊ Compus:
cal-putere = unitate de măsură pentru putere, egală cu 75 de kilogrammetri-forță pe secundă, folosită pentru a exprima puterea unui motor.
2. Nume dat unor aparate sau piese asemănătoare cu un cal (
1);
a) aparat de gimnastică;
b) piesă la jocul de șah de forma unui cap de cal (
1).
3. Compuse: (
Entom.)
calul-dracului (sau
calul-popii, cal-turtit, cal-de-apă) = libelulă; (
Iht.)
cal-de-mare = mic pește marin cu capul asemănător cu cel al calului; căluț de mare, hipocamp (
2)
(Hippocampus hippocampus). –
Lat. caballus.