cal (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)CAL, cai, s. m. 1. Animal domestic erbivor, cu copita nedespicată, folosit la călărie și la tracțiune
(Equus caballus); p. restr. armăsar castrat.
Calul de dar nu se caută la dinți (sau
în gură) = lucrurile primite în dar se iau așa cum sunt, fără să se mai țină seama de defecte. ◊
Expr. A fi (sau
a ajunge) cal de poștă = a fi întrebuințat la toate; a alerga mult.
Cal de bătaie =
a) persoană hărțuită, muncită de toți;
b) problemă de care se ocupă multă lume și care revine mereu pe primul plan.
A face (sau
a ajunge) din cal măgar = a face să ajungă (sau a ajunge) într-o situație mai rea de cum a fost.
A visa (sau
a vedea, a spune) cai verzi (pe pereți) = a-și închipui (sau a spune) lucruri imposibile, de necrezut.
La Paștele cailor = niciodată.
O alergătură (sau
o fugă) de cal = o distanță (destul de) mică.
Calul dracului = femeie bătrână și rea; vrăjitoare. ◊ Compus:
cal-putere = unitate de măsură pentru putere, egală cu 75 de kilogrammetri-forță pe secundă, folosită pentru a exprima puterea unui motor.
2. Nume dat unor aparate sau piese asemănătoare cu un cal (
1);
a) aparat de gimnastică;
b) piesă la jocul de șah de forma unui cap de cal (
1).
3. Compuse: (
Entom.)
calul-dracului (sau
calul-popii, cal-turtit, cal-de-apă) = libelulă; (
Iht.)
cal-de-mare = mic pește marin cu capul asemănător cu cel al calului; căluț de mare, hipocamp (
2)
(Hippocampus hippocampus). –
Lat. caballus.cal (Dicționar de neologisme, 1986)CAL- v.
cali-.
cal (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)cal (-ai), s. m. –
1. Animal domestic erbivor. –
2. Aparat (pentru exerciții de gimnastică). –
3. Piesă de șah. –
4. Mecanism care reglează presiunea morii de făină. –
5. Masă de dulgherie. –
6. Frînă a cilindrului războiului de țesut. –
7. Lampă de gaz. –
8. Dans tipic. –
9. Vase care se folosesc la priveghiul morților. –
Mr.,
megl. cal, istr. co. Lat. caballus (Diez, I, 119 și
Gramm., I, 9; Pușcariu 252; REW 1440; Candrea-Dens., 209; DAR);
cf. alb. kalj, it. cavallo, prov. cavahl, fr. cheval, cat. cavall, sp. caballo, port. cavallo. După ipoteza lui Meillet, cuvîntul
lat. ar proveni din stepele din estul balcano-scitic, unde numele
gr. apare pentru prima oară, în
sec. III a.
Cr. (ϰαβαλλεῖον, într-o inscripție de la Callatis, în Dobrogea). Totuși, noi cercetări sprijină ideea că este cuvînt autentic
lat., bazat pe
cabo „castrat”, de la
cavus (
V. Cocco,
Caballus, „Biblios”, XX, 71-119;
cf. H. Grégoire,
L’étymologie de caballus, în
Recueil publié en l’honneur du millénaire d’Horace, Bruxelles 1937, p. 81-93). Uzuri speciale:
calul dracului (libelulă),
cf. sp. caballito del diablo, gal. din Lubian
cabalo de demo, ngr. ἄλογο τη διάβολο (Danguitsis 141).
Cf. călare, călător, încălica. Der. căiesc, adj. (cabalin);
căișor, s. m. (căluț; șah; călușei);
căluț, s. m. (
dim. al lui
cal; lăcustă, cosaș);
căloniu, s. m. (Banat și
Trans., horn sau nișă în perete, în spatele sobei, pentru a strînge fumul; banchetă de căruțaș; scaun de tăbăcar);
căluș, s. n. (piesă mică de lemn pe care se sprijină coardele întinse ale viorii; botniță; șevalet; botniță prevăzută cu cuie pentru a împiedica vițeii să sugă; piesă la războiul de țesut, în general, suport, sprijin, reazem; mănunchi de alune care cresc împreună; dans tipic; joc de copii, cu un arc a cărui săgeată sau
căluș se răsucește o dată cu coarda și se lansează ca efect al mișcării de răsucire);
călușel, s. m. (căluț; mănunchi de alune; bîrne care susțin coșul de moară; lăcustă, Dicticus verrucivorus);
călușei, s. m. (carusel, căișori; joc de noroc);
călușar, s. m. (dansator tipic; dansează în grupuri de 7, 9 sau 11, conduși de o căpetenie care face legămînt să nu vorbească vreme de 40 de zile; poartă costume tipice, cu clopoței la picioare, iar dansul lor este foarte complicat și plin de figuri acrobatice);
călușerească, s. f. (dans tipic din Moldova);
călușeresc, adj. (propriu
călușarilor);
călușerește, adv. (în felul
călușarilor);
călușerie, s. f. (grup de călușari). – DAR îl explică pe
călușar prin
căluș, datorită legămîntului de a nu vorbi al căpeteniei. În
călușei este posibil să fie vorba de o etimologie
pop. a
fr. carrousel. Din
rom. provine
bg. kalušar (Capidan,
Raporturile, 190).
cal (Dicționar de argou al limbii române, 2007)cal, cai s. m. 1. bărbat înalt.
2. (
deț.) țigară.
3. zar.
4. (
la sg. – tox.) heroină.
cal (Dicționar enciclopedic, 1993-2009)CAL (
lat. caballus)
s. m. 1. (
ZOOL.) Animal domestic erbivor de talie mare, caracterizat prin copita nedespicată, stomac unicompartimental și lipsa veziculei biliare. Originar din Europa și Asia, este răspîndit în prezent pe toate continentele; provine din trei strămoși:
c. diluvial (
Equus robustus),
c. mongol (
E. Przewalski) și
c. tarpanic (
E. Gmelini). Există mai multe rase de
c.: pentru călărie, tracțiune și samar. Unele popoare folosesc în alimentație carnea de
c. și laptele de iapă. În România, prin încrucișarea raselor selecționate cu cele locale s-au obținut rase ameliorate:
c. semigreu românesc,
c. ameliorat de munte,
c. de sport românesc, cai locali ameliorați din zona de șes, podiș și coline. ♦
C. semigreu românesc, format în patru variante, fiecare utilizînd rasa ardenă. Are talia 151-156 cm, greutate de 550 kg, format dreptunghiular, constituție robustă, aptitudini pentru tracțiune.
C. Ameliorat de munte, rezultat din încrucișarea rasei huțulă cu rase locale din Bucovina. Prezintă dezvoltare corporală mică, talia de 135 cm, greutatea de 350 kg, format dreptunghiular, constituție robustă, aptitudini pentru samar, călărie și tracțiune.
2. Aparat de gimnastică prevăzut cu două mînere pe care se sprijină mîinile sportivului, în timp ce cu picioarele execută diferite mișcări de balansare sau de rotire. Fără mînere este folosit la sărituri.
3. Piesă la jocul de șah, de forma unui cap de
c. (1). 4. (
ZOOL.)
Cal-de-mare = căluț-d-mare.
5. (
ENTOM.)
Calul-dracului (sau
-popii) = libelulă.
cal (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))CAL, cai, s. m. 1. Animal domestic erbivor, cu copita nedespicată, folosit la călărie și la tracțiune
(Equus caballus); (prin restricție) armăsar castrat.
Calul de dar nu se caută la dinți (sau
în gură) (= lucrurile primite în dar se iau așa cum sunt, fără să se mai țină seamă de defecte). ◊
Expr. A fi (sau
a ajunge)
cal de poștă = a fi întrebuințat la toate; a alerga mult.
Cal de bătaie = persoană hărțuită, muncită de toți; problemă de care se ocupă multă lume și care revine mereu pe primul plan.
A face (sau
a ajunge)
din cal măgar = a face să ajungă (sau a ajunge) dintr-o situație mai bună într-una mai rea.
A visa (sau
a vedea, a spune)
cai verzi (pe pereți) = a-și închipui (sau a spune) lucruri imposibile, de necrezut.
La paștile cailor (sau
calului) = niciodată.
O fugă de cal = o distanță nu prea mare.
Calul dracului = baborniță; vrăjitoare. ♦ Compus:
cal-putere = unitate de putere egală cu 75 de kilogrammetri pe secundă, folosită pentru a exprima puterea unui motor.
2. Nume dat unor aparate sau piese asemănătoare cu un cal
(1): a) aparat de gimnastică pentru sărituri;
b) piesă în forma unui cap de cal la jocul de șah.
3. Compuse:
calul-dracului sau
calul-popii, cal-turtit, cal-de-apă = libelulă;
cal-de-mare = mic pește marin cu capul asemănător cu cel al calului
(Hippocampus). –
Lat. caballus.cal (Dicționaru limbii românești, 1939)cal m., pl.
caĭ (lat.
caballus, d. vgr.
kabálles; it. pg.
cavallo, pv.
caval, fr.
cheval, sp.
caballo. V.
cavaler, cobilă). Un animal soliped domestic (maĭ rar salbatic [!]) care servește la călărie și la tras.
Fig. Iron. Persoană robustă:
ce cal de femeĭe! Cal de bătaĭe, motiv aparent, lucru exploatat ca să obțiĭ ceva:
a-țĭ face un cal de bătaĭe dintr´o chestiune. Cal de mare, ipocamp.
Calu dracilor, om răŭ, femeĭe rea.
Cal-vapor (pl.
caĭ-vaporĭ) saŭ numaĭ
cal, forță de 75 de chilogramometri capabilă să rîdice [!] într´o secundă o greutate de 75 de chilograme la o înălțime de 1 metru:
mașină de 400 de caĭ. A vorbi caĭ verzĭ pe părețĭ, a aĭura, a abera, a vorbi lucrurĭ fantastice.
A umbla după potcoave de caĭ morțĭ, a umbla după afacerĭ proaste, după cîștigurĭ irealizabile.
cal (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)cal s. m.,
pl. cai, art. cáiical (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)cal m.
1. animal domestic din familia solipedelor, care servă Ia tras, călărit și transport:
calul de dar nu se caută după dinți (cari indică vârsta-i);
fig. cal de bătaie, motiv aparent, pricină neîntemeiată:
cai verzi (pe pereți), născociri mincinoase;
2. nume de animale:
cal de mare, numele vulgar al hipocampului;
calu dracului, numele popular al libelulei;
fig. și
fam. muiere rea;
3. unitate pentru evaluarea măsurei unei mașini de aburi:
mașină de zece cai; 4. pl. Mold. cele două lemne cari sprijină coșul morii (aduc de o iature întru câtva cu un cap de cal):
5. scaunul cu patru picioare al dulgherului;
6. Tr. piedica la sulul dinapoi al răsboiului. [Lat. CABALLUS, cal, mai ales prost: sensurile tehnice pornesc de la ideia de «suport», calul fiind considerat și ca animal purtător de sarcini].
cal (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)CAL, cai, s. m. 1. Animal domestic erbivor, cu copita nedespicată, folosit la călărie și la tracțiune
(Equus caballus); p. restr. armăsar castrat.
Calul de dar nu se caută la dinți (sau
în gură) = lucrurile primite în dar se iau așa cum sunt, fără să se mai țină seama de defecte. ◊
Expr. A fi (sau
a ajunge)
cal de poștă = a fi întrebuințat la toate; a alerga mult.
Cal de bătaie =
a) persoană hărțuită, muncită de toți;
b) problemă de care se ocupă multă lume și care revine mereu pe primul plan.
A face (sau
a ajunge)
din cal măgar = a face să ajungă (sau a ajunge) într-o situație mai rea de cum a fost.
A visa (sau
a vedea, a spune)
cai verzi (pe pereți) = a-și închipui (sau a spune) lucruri imposibile, de necrezut.
La Paștele cailor = niciodată.
O alergătură (sau
o fugă)
de cal = o distanță (destul de) mică.
Calul dracului = femeie bătrână și rea; vrăjitoare. ◊ Compus:
cal-putere = unitate de măsură pentru putere, egală cu 75 de kilogrammetri-forță pe secundă.
2. Nume dat unor aparate sau piese asemănătoare cu un cal (1);
a) aparat de gimnastică;
b) piesă la jocul de șah de forma unui cap de cal (1).
3. Compuse: (
Entom.)
calul-dracului (sau
calul-popii, cal-turtit, cal-de-apă) = libelulă; (
Iht.)
cal-de-mare = mic pește marin cu capul asemănător cu cel al calului; căluț de mare, hipocamp (2).
(Hippocampus hippocampus). —
Lat. caballus.