caia - explicat in DEX

caia (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
CAIÁ, caiele, s. f. Cui de oțel moale folosit pentru prinderea potcoavelor la animale. [Pr.: -ca-ia] – Cf. tc. kayar „potcoavă cu colți”.

caia (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)
caiá (caiéle), s. f. – Cui de potcoavă. Tc. kaye, cf. kayar „potcoavă cu țepi, împotriva alunecării” (Șeineanu, II, 76; Tiktin; DAR). După Scriban, din germ. Keil, ipoteză puțin probabilă (după Philippide, Principii, 33, din lat. *clavella).

caia (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))
CAIÁ, caiele, s. f. Cui de potcoavă. – Comp. tc. kayar „potcoavă cu ghimpi”.

caia (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
caiá s. f., art. caiáua, g.-d. art. caiélei; pl. caiéle, art. caiélele

caia (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)
caia f. cuiul de potcoavă la cismă sau la piciorul calului: cioboaie cu călcâiul potcovit cu caiele [Origină necunoscută].

caia (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)
CAIÁ, caiele, s. f. Cui de oțel moale folosit pentru prinderea potcoavelor la animale. [Pr.: -ca-ia] — Cf. tc. kayar „potcoavă cu colți”.

caĭa (Dicționaru limbii românești, 1939)
caĭá f. (poate d. germ. keil, cuĭ, pl. keile, de unde caĭele, caĭa, dacă nu maĭ degrabă d. turc. kaĭar, potcoavă cu colțĭ). Cuĭ de potcoavă.