buh (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)buh- – Rădăcină expresivă, care indică ideea de „umflătură”. Creație spontană, care coincide cu rădăcina romanică
buff- (REW 1373), de unde
it. buffare, fr. bouffer, sp. abuhado. Alternanța
h-f este curentă în aceste formații,
cf. bufni – buhni bufă – buhă, ceea ce dă naștere la o confuzie cu
der. lui
buf-. Pe de altă parte, formația este paralelă rădăcinii
bolf-, care are același sens. Ca în toate formațiile expresive, coincide cu alte cuvinte, fără a fi totdeauna posibil să se precizeze dacă întîlnirea este pur și simplu întîmplătoare, și nici, dacă este vorba de un împrumut, care este sensul acestuia.
Der. buft, s. n. (pîntece, burtă);
bufte (
var. bufti, bufliș)
s. m. (poreclă pentru persoane grase), coincide cu
mag. bufti „cu fața rotundă”;
buget (
var. buged),
adj. (umflat, puhav); probabil format cu sufixul -
et (ca
suleget), și asimilat posterior cu
fraged, lînced, (
cf. Pascu,
Suf., 64), fără a fi nevoie să invocăm un problematic
*buccidus, de la
bucca (Tiktin; Loewe 39; DAR; Rosetti, I, 164);
bugezi (
var. Mold. bugini),
vb. (a se umfla de somn);
buhăi (
var. buhăvi),
vb. (a umfla), care coincide cu
sb. bujati „a dospi pîinea”;
buhav, adj. (puhav, umflat, flasc), pe care Philippide,
Principii, 140, îl derivă din
bg. buhav, care se întîlnește cu
sb. buhav, cf. ngr. μποῦχαβος (Meyer,
Neugr. St., II, 45);
buhăveală, s. f. (
înv.) (umflătură);
buhos, adj. (umflat);
buhuiat, adj. (ciufulit);
puhav, adj. (umflat, fleșcăit);
puhăvi, vb. (a umfla);
bucșai, adj. (cu fața rotundă), pe care Scriban îl transcrie
boxai și îl derivă de la
box „cîine care caută prin tufișuri”.