buh (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)BUH s. n. (
Pop. și
fam.; în
expr.)
A-i merge (sau
a i se duce cuiva)
buhul = a ajunge să fie foarte cunoscut (pentru faptele sale, de obicei reprobabile); a se spune despre cineva că... –
Et. nec.buh (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)buh (búhuri), s. n. – Zvon; faimă.
Pol.,
rus. buch „zgomot” (Cihac, II, 30; DAR);
cf. buc. Se folosește în
Mold.buh (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)buh- – Rădăcină expresivă, care indică ideea de „umflătură”. Creație spontană, care coincide cu rădăcina romanică
buff- (REW 1373), de unde
it. buffare, fr. bouffer, sp. abuhado. Alternanța
h-f este curentă în aceste formații,
cf. bufni – buhni bufă – buhă, ceea ce dă naștere la o confuzie cu
der. lui
buf-. Pe de altă parte, formația este paralelă rădăcinii
bolf-, care are același sens. Ca în toate formațiile expresive, coincide cu alte cuvinte, fără a fi totdeauna posibil să se precizeze dacă întîlnirea este pur și simplu întîmplătoare, și nici, dacă este vorba de un împrumut, care este sensul acestuia.
Der. buft, s. n. (pîntece, burtă);
bufte (
var. bufti, bufliș)
s. m. (poreclă pentru persoane grase), coincide cu
mag. bufti „cu fața rotundă”;
buget (
var. buged),
adj. (umflat, puhav); probabil format cu sufixul -
et (ca
suleget), și asimilat posterior cu
fraged, lînced, (
cf. Pascu,
Suf., 64), fără a fi nevoie să invocăm un problematic
*buccidus, de la
bucca (Tiktin; Loewe 39; DAR; Rosetti, I, 164);
bugezi (
var. Mold. bugini),
vb. (a se umfla de somn);
buhăi (
var. buhăvi),
vb. (a umfla), care coincide cu
sb. bujati „a dospi pîinea”;
buhav, adj. (puhav, umflat, flasc), pe care Philippide,
Principii, 140, îl derivă din
bg. buhav, care se întîlnește cu
sb. buhav, cf. ngr. μποῦχαβος (Meyer,
Neugr. St., II, 45);
buhăveală, s. f. (
înv.) (umflătură);
buhos, adj. (umflat);
buhuiat, adj. (ciufulit);
puhav, adj. (umflat, fleșcăit);
puhăvi, vb. (a umfla);
bucșai, adj. (cu fața rotundă), pe care Scriban îl transcrie
boxai și îl derivă de la
box „cîine care caută prin tufișuri”.
buh (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))BUH s. n. (
Reg., în
expr.)
A-i merge (sau
a i se duce) buhul = a-i merge vestea, faima; a ajunge de pomină.
buh (Dicționaru limbii românești, 1939)buh n., pl.
urĭ (rus.
buh, huĭet, buf!. V.
bufnesc).
Mold. Fam. Veste, renume, maĭ ales defavorabil:
i s’a dus, i’a mers buhu de leneș ce era.buh (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)buh (în
expr.) (
fam.)
s. n.buh (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)buh n. Mold. svon, renume:
mi se dusese buhul despre posna ce făcusem CR. [Primitiv onomatopee exprimând un sgomot sau răsunet de lucruri lovite [cf.
buhnet)].
buh (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)BUH s. n. (
Pop. și
fam.; în
expr.)
A-i merge (sau
a i se duce cuiva)
buhul = a ajunge să fie foarte cunoscut (pentru faptele sale, de obicei reprobabile); a se spune despre cineva că... —
Et. nec.