bubui (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)BUBUÍ, pers. 3
búbuie, vb. IV.
Intranz. (Despre tunete;
p. ext. despre arme de foc sau alte surse de zgomot) A produce un zgomot înfundat și puternic, adesea repetat (prin ecou) la intervale scurte. – Formație onomatopeică.
bubui (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)bubuí (uésc, bubuít), vb. – A produce un zgomot puternic, a răsuna. –
Mr. mi bubuescu „mă plâng”,
bumbunez „bubui”. Creație expresivă,
cf. gr. βομβέω,
lat. bombitare, sl. bubati (care după Byhan 305, ar fi etimonul cuvîntului
rom.),
sb. bubati, slov.
bobneti. –
Der. bubuit, s. n. (zgomot mare);
bubuitor, adj. (răsunător);
bubuitură, s. f. (zgomot mare);
răsbubui, vb. (a răsuna).
bubui (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))BUBUÍ, pers. 3
búbuie, vb. IV.
Intranz. (Despre tunet;
p. ext. despre arme de foc sau alte surse de zgomote) A produce un zgomot înfundat și puternic, repetat (prin ecou) la intervale scurte. – Onomatopee.
bubuĭ (Dicționaru limbii românești, 1939)búbuĭ, a -
í v. intr. (d.
bu-bu, zgomotu sunetuluĭ orĭ al tunuluĭ; rut.
búbnuti, a bate toba; sîrb.
bubajati). Tun, detun:
bubuĭe tunetu.bubui (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)bubuí (a ~) vb.,
ind. prez. 3
búbuie, imperf. 3
sg. bubuiá; conj. prez. 3
să búbuiebubuì (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)bubuì v.
1. a da un sunet surd dar puternic, vorbind de sgomotul tunetului;
2. de orice sgomot ce asurzește:
tunuri sute bubuiau, se clătina pământul AL. [Onomatopee].
bubui (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)BUBUÍ, pers. 3
búbuie, vb. IV.
Intranz. (Despre tunete;
p. ext. despre arme de foc sau alte surse de zgomot) A produce un zgomot înfundat și puternic, adesea repetat (prin ecou) la intervale scurte. — Formație onomatopeică.