blanșir (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)BLANȘÍR, blanșiruri, s. n. Rest nefolositor rezultat de la blanșiruire. –
Cf. blanșiruire.blanșir (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))BLANȘÍR, blanșiruri, s. n. Deșeu rezultat de la blanșiruire. – După
germ. [Reste von]
Blanchieren.blanșir (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)blanșír s. n.,
pl. blanșíruriblanșir (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)BLANȘÍR, blanșiruri, s. n. Deșeu sub formă de fâșii de piele, rezultat în urma blanșiruirii. —
Cf. blanșiruire.