blană (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)BLÁNĂ, blăni, s. f. I. 1. Părul sau lâna care acoperă pielea unor animale. ♦ Piele de animal cu păr cu tot, prelucrată.
2. Haină îmblănită; haină confecționată din blană (
I 1).
II. (
Pop.) Scândură groasă. [
Pl. și: (
I)
blănuri] – Din
bg. blana.blană (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)blánă (blắni), s. f. –
1. Scîndură. –
2. Piele de animal cu păr cu tot. –
Mr.,
megl. blană (numai cu sensul 1).
Sl. *
blana, cf. slov.,
ceh. blana „pojghiță”,
sb. blanak „scîndură”,
slov.
blanja „scîndură”,
pol. błona „membrană”,
rus. (o)bolonĭ „coajă”,
oboločka „cuvertură” (Berneker 69; DAR); și
oblon. Par fără obiect strădaniile lui Pascu, I, 196, de a apropia aceste cuvinte de un problematic
dalm. *
plana, it. piana, fr. planche. Der. blănar, s. m. (meseriaș care face îmbrăcăminte din blană);
blănăreasă, s. f. (dans tipic);
blănărie, s. f. (obiecte de îmbrăcăminte din blană);
blănit, adj. (cu blană; căptușit cu blană);
îmblăni, vb. (a căptuși cu blană);
blănos, adj. (căptușit cu blană).
Ngr. μπλάνα provine din
sl. după Meyer,
Neugr. St., II, 44, și din
rom., după Murnu,
Lehnwörter, 35.
blană (Dicționar de argou al limbii române, 2007)blană, s. f. sg. pilozitate pubiană.
blană (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))BLÁNĂ, (I 1, 2, II) blăni, (I 2,3) blănuri, s. f. I. 1. Piele de animal (viu), cu păr mult și des.
2. Piele de animal cu păr cu tot, prelucrată.
3. Haină îmblănită.
II. Scândură groasă. –
Bg. blana.blană (Dicționaru limbii românești, 1939)blánă f. pl.
e și
ănĭ (vsl.
blana, bolna, de unde vine ceh. nsl.
blána, peliță,
pele, pol.
blona, peliță, dial. „geam” [că odinioară țipla ținea loc de geam], rut.
bolóna, crestătură pe copacĭ,
bolónĭ și
bólonĭ, coajă moale,
ó-bolonĭ, scoarță tînără. De aci s’a dezvoltat înț. de „oblon”, adică „geam de țiplă, geam, geam de lemn, capac de fereastră”. D. rom. vine bg.
oblon, oblon. Înț. de „scîndură” s’a dezvoltat tot de aci, adică „scîndură de căptușit, de acoperit” o fereastră). 1)
Pelea animalelor cu păru pe
ĭa. Haĭnă blănită (malotea, șubă, cojoc). Pl.
blănurĭ, felurĭ de blănĭ (
peĭ). 2)
Munt. vest. Olt. Suc. Scîndură:
atuncĭ nu se îmbrăcaŭ ușoriĭ în blănĭ (Șez. 36, 31). Adv.
A zăcea blană, a zăcea întins la pămînt. V.
palancă 1.blană (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)blánă1 (piele, haină)
s. f.,
g.-d. art. blắnii; (piei prelucrate)
pl. blăni/blắnuri; (haine)
pl. blắnuriblană (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)blánă2 (scândură)
s. f.,
g.-d. art. blắnii; pl. blăniblană (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)blană f.
1. pielea cu păr a unor animale cu care se garnisesc sau se împodobesc haine:
o blană scumpă; 2. haină îmblănită;
3. scândură subțire, mai lungă decât lată. [Slav. BLANA, piele]. ║ adv. întins:
zăcu blană nouă zile.blană (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)BLÁNĂ, (
I 2, II)
blăni, (
I 3),
blănuri, s. f. I. 1. Părul sau lâna care acoperă pielea unor animale.
2. Piele de animal cu păr cu tot, prelucrată.
3. Haină îmblănită; haină confecționată din blană (
I 1).
II. (
Pop.) Scândură groasă. [
Pl. și: (
I 2)
blănuri] — Din
bg. blana.