binevoi (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)BINEVOÍ, binevoiesc, vb. IV.
Tranz. A avea dispoziție, o atitudine favorabilă față de o cerere, de o plângere etc; a catadicsi, a cabulipsi. –
Bine + voi.binevoi (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)binevoí (-oésc, -oít), vb. – A avea o dispoziție favorabilă față de o cerere, a catadixi. –
Var. (
înv.)
binevrea. De la
bine și
voi. –
Der. binevoință, bunăvoință, s. f. (atitudine binevoitoare, îngăduință);
binevoitor, adj. (care are bunăvoință).
Binevoință, cuvînt
înv., modificat în limba
mod., întrucît se consideră instinctiv că
voință, s., nu se putea compune cu
adv. bine, ci cu
adj. bună; și poate și prin influența
fr. bonne volonté.binevoi (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))BINEVOÍ, binevoiesc, vb. IV.
Tranz. A avea bunătatea, bunăvoința să... ♦ A crede, a găsi de cuviință să...
Va hotărî cum va binevoi (SADOVEANU). – Din
bine1 +
voi.binevoi (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)binevoí (a ~) vb.,
ind. prez. 1
sg. și 3
pl. binevoiésc, imperf. 3
sg. binevoiá; conj. prez. 3
să binevoiáscăbinevoi (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)BINEVOÍ, binevoiesc, vb. IV.
Tranz. A avea o dispoziție, o atitudine favorabilă față de o cerere, de o plângere etc.; a catadixi, a cabulipsi. —
Bine +
voi.binevoì (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)binevoì v.
1. a avea bunăvoință:
binevoiți a mă asculta; 2. a avea bunătatea, a se îndura.