binevoitor - explicat in DEX

binevoitor (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
BINEVOITÓR, -OÁRE, binevoitori, -oare, adj. (Adesea substantivat) Care are bunăvoință; amiabil. ♦ P. ext. Amabil, prietenos. [Pr.: -vo-i-] – Binevoi + suf. -tor.

binevoitor (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))
BINEVOITÓR, -OÁRE, binevoitori, -oare, adj. (Adesea substantivat) Care are bunăvoință față de cineva. – Din binevoi + suf. -tor.

binevoitor (Dicționaru limbii românești, 1939)
binevoitór, -oáre adj. Care-ți vrea bine, voitor de bine, care arată bunăvoință. Concurs binevoitor, gratuit. – Adv. Cu bunăvoință. – Și bine-voitor.

binevoitor (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
binevoitór (-vo-i-) adj. m., s. m., pl. binevoitóri; adj. f., s. f. sg. și pl. binevoitoáre

binevoitor (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)
binevoitor a. voitor de bine, care are bunăvoință.

binevoitor (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)
BINEVOITÓR, -OÁRE, binevoitori, -oare, adj., s. m. și f. (Om) care are sau arată bunăvoință; amiabil. ♦ (Om) amabil, prietenos. [Pr.: -vo-i-] — Binevoi + suf. -tor.