bine (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)bíne adv. –
1. Perfect, în mod sau în cantitate satisfăcătoare. –
2. Așa cum se cuvine, potrivit. –
3. Da, într-adevăr, așa e (formulă de aprobare). –
4. (
Fam.) Elegant, fercheș, arătos (cu acest sens se folosește numai ca
adj.) –
5. (
S. m.) Bunăstare, fericire. –
6. (
S. m.) Avere, bunuri. –
7. Beneficiu (împreună cu
vb. a face). –
8. Element care intră în compunerea unui anumit număr de cuvinte, pentru a exprimă ideea de „bine”:
binecredincios, binevesti; în general este traducere din
gr. εὐ -. –
Mr. gine, megl. bini, istr. bire. Lat. bĕnĕ (Pușcariu 203; REW 1028; Candrea-Dens., 160; DAR),
cf. it. bene, prov. ben, fr.,
sp. bien, port. bem. Der. binețe, s. f. (formulă de salut, bună ziua), de la formula de salut
bine ați venit sau
bine v-am găsit (pentru posibilitatea de derivare a acestui cuvînt,
megl. ghineață, megl. bineață, cu
suf. -
eață, cf. Pascu,
Beiträge, 15);
binișor, adv. (potrivit, așa și așa; încet, cu băgare de seamă).