binefacere - explicat in DEX

binefacere (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
BINEFÁCERE, binefaceri, s. f. (Adesea fig.) Faptă bună, ajutor dat cuiva. – Bine + facere (după lat. benefacere).

binefacere (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))
BINEFÁCERE, binefaceri, s. f. 1. Faptă bună, ajutor dat cuiva. 2. Folos, avantaj. – Din bine¹ + facere (după lat. benefacere).

binefacere (Dicționaru limbii românești, 1939)
*binefácere f. (după lat. beneficentia și fr. bienfaisance). Bine, ajutor, îndatorire: societate de binefacere, binefacerea trebuie să fie virtutea bogatuluĭ. Fig. Folos: binefacerile păciĭ.

binefacere (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
binefácere s. f., g-.d. art. binefácerii; pl. binefáceri

binefacere (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)
binefacere f. 1. binele sau serviciul făcut cuiva; 2. deprinderea de a face bine: binefacerea trebue să fie virtutea bogatului; societate de binefacere, menită a veni într´ajutor săracilor; 3. fig. foloase: binefacerile păcii.

binefacere (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)
BINEFÁCERE, binefaceri, s. f. (Adesea fig.) Faptă bună, ajutor dat cuiva. — Bine + facere (după lat. benefacere).