binefăcător (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)BINEFĂCĂTÓR, -OÁRE, binefăcători, -oare, adj.,
s. m. și
f. 1. Adj. Care face bine, care folosește.
2. S. m. și
f. Persoană care face bine altora. –
Bine + făcător (după
fr. bienfaiteur și
bienfaisant).