binecuvânta (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)BINECUVÂNTÁ, binecuvântez, vb. I.
Tranz. 1. (Despre Dumnezeu) A revărsa grația divină; a blagoslovi. ♦ (Despre preoți) A revărsa harul divinității asupra unui lucru sau asupra oamenilor; a blagoslovi. ♦
P. anal. A dori prosperitate și fericire cuiva (invocând adesea numele lui Dumnezeu).
2. A lăuda, a slăvi pe Dumnezeu. ♦
P. anal. A lăuda, a preamări pe cineva în semn de recunoștință. [
Prez. ind. și: (rar)
binecuvấnt] –
Bine + cuvânta (după
sl. blagosloviti).