binefăcător (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)BINEFĂCĂTÓR, -OÁRE, binefăcători, -oare, adj.,
s. m. și
f. 1. Adj. Care face bine, care folosește.
2. S. m. și
f. Persoană care face bine altora. –
Bine + făcător (după
fr. bienfaiteur și
bienfaisant).binefăcător (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))BINEFĂCĂTÓR, -OÁRE, binefăcători, -oare, adj.,
s. m. și
f. 1. Adj. Care pricinuiește mult bine; bun, folositor.
2. S. m. și
f. Persoană care face bine altora. – Din
bine1 +
făcător.binefăcător (Dicționaru limbii românești, 1939)*binefăcătór, -oáre adj. (după lat.
benefactor și fr.
bienfaiteur). Care face bine, care ajută. Folositor:
medicament binefăcător.binefăcător (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)binefăcătór adj. m.,
s. m.,
pl. binefăcătóri; adj. f.,
s. f. sg. și
pl. binefăcătoárebinefăcător (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)binefăcător a. și m.
1. cel ce face un bine;
2. folositor:
efectele binefăcătoare ale medicamentului; 3. cui place a face binele.
binefăcător (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)BINEFĂCĂTÓR, -OÁRE, binefăcători, -oare, adj.,
s. m. și
f. 1. Adj. Care face bine, care folosește.
2. S. m. și
f. Persoană care face bine altora. —
Bine +
făcător (după
fr. bienfaiteur și
bienfaisant).