beleag (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)beleág (-guri), s. n. – (Înv.) Semn, marcă.
Sl. bĕlĕgŭ (DAR). Este
der. de la același cuvînt,
beleaznă, s. f. (cicatrice), însă este greu de lămurit drumul urmat de împrumut;
cf. mag. belezna „defect de țesătură”,
rut. blyzna „cicatrice” (Pușcariu,
Dacor., I, 225),
rus. blizna „defect” (Bogrea,
Dacor., III, 727),
bg. bĕležka „semn”.