belea - explicat in DEX

belea (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
BELEÁ, belele, s. f. (Fam.) Întâmplare neprevăzută care aduce necaz; pacoste, bucluc. ◊ Expr. A da de belea = a avea o supărare, un necaz. ♦ Ființă care provoacă numai neplăceri, necazuri, încurcături. – Din tc. belâ.

belea (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)
beleá (beléle), s. f. – Lovitură, necaz, supărare. – Mr. bilé, bileauă, megl. bilea. Tc. bela (Roesler 589; Șeineanu, II, 45; Lokotsch 194); cf. ngr. μπελιᾶς, alb. belja, bg. belja, sb. belaj. Cf. belaliu.

belea (Dicționar de argou al limbii române, 2007)
belea, belele s. f. 1. (pop.) necaz, ghinion. 2. (peior.) soție.

belea (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))
BELEÁ, belele, s. f. Neplăcere, necaz, încurcătură, bucluc. ♦ (Concr.) Sarcină, povară. – Tc. belâ.

belea (Dicționaru limbii românești, 1939)
beleá f. (turc. belá, ca merea d. mera). Nenorocire, supărare, încurcătură: a da de belea, a-ți găsi beleaŭa, a scăpa de belea. Fig. Om incomodant, berechet: ce belea de om!

belea (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
beleá (fam.) s. f., art. beleáua, g.-d. art. belélei; pl. beléle, art. belélele

beleà (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)
beleà f. 1. nenorocire, supărare, încurcătură neașteptată: a da de belea, a-și găsi beleaua; 2. greutate, anevoie de suferit: nu pot scăpa de beleaua asta de om (v. popă belea, urdubelea). [Turc. BELÁ].

belea (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)
BELEÁ, belele, s. f. (Fam.) Întâmplare neprevăzută care aduce necaz; pacoste, bucluc. ◊ Expr. A da de belea = a avea o supărare, un necaz. ♦ Ființă care provoacă numai neplăceri, necazuri, încurcături. — Din tc. belâ.