belea (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)BELEÁ, belele, s. f. (
Fam.) Întâmplare neprevăzută care aduce necaz; pacoste, bucluc. ◊
Expr. A da de belea = a avea o supărare, un necaz. ♦ Ființă care provoacă numai neplăceri, necazuri, încurcături. – Din
tc. belâ.belea (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)beleá (beléle), s. f. – Lovitură, necaz, supărare. –
Mr. bilé, bileauă, megl. bilea. Tc. bela (Roesler 589; Șeineanu, II, 45; Lokotsch 194);
cf. ngr. μπελιᾶς,
alb. belja, bg. belja, sb. belaj. Cf. belaliu.belea (Dicționar de argou al limbii române, 2007)belea, belele s. f. 1. (
pop.) necaz, ghinion.
2. (
peior.) soție.
belea (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))BELEÁ, belele, s. f. Neplăcere, necaz, încurcătură, bucluc. ♦ (
Concr.) Sarcină, povară. –
Tc. belâ.belea (Dicționaru limbii românești, 1939)beleá f. (turc.
belá, ca
merea d.
mera). Nenorocire, supărare, încurcătură:
a da de belea, a-ți găsi beleaŭa, a scăpa de belea. Fig. Om incomodant, berechet:
ce belea de om!belea (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)beleá (
fam.)
s. f.,
art. beleáua, g.-d. art. belélei; pl. beléle, art. belélelebeleà (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)beleà f.
1. nenorocire, supărare, încurcătură neașteptată:
a da de belea, a-și găsi beleaua; 2. greutate, anevoie de suferit:
nu pot scăpa de beleaua asta de om (v.
popă belea, urdubelea). [Turc. BELÁ].
belea (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)BELEÁ, belele, s. f. (
Fam.) Întâmplare neprevăzută care aduce necaz; pacoste, bucluc. ◊
Expr. A da de belea = a avea o supărare, un necaz. ♦ Ființă care provoacă numai neplăceri, necazuri, încurcături. — Din
tc. belâ.