arătură (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)ARĂTÚRĂ, arături, s. f. 1. Acțiunea de
a ara; arat
1.
2. Pământ arat. –
Ara +
suf. -ătură.arătură (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)arătúră (arătúri), s. f. – Arat, acțiunea și rezultatul lui
a ara. Lat. ărātūra (Pușcariu 110; REW 602 a; DAR);
cf. it. aratura, v. fr. areüre,, cat.,
sp.,
port. aradura. Cf. ara.arătură (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))ARĂTÚRĂ, arături, s. f. 1. Acțiunea de a ara; arat.
2. Pământ arat; ogor, țarină. –
Lat. aratura.arătură (Dicționaru limbii românești, 1939)arătúră f., pl.
ĭ. Felu de a ara. Loc arat:
un sat între arăturĭ.arătură (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)arătúră s. f.,
g.-d. art. arătúrii; pl. arătúriarătură (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)arătură f.
1. pământul arat;
2. aratul câmpului. [Lat. ARATURA].
arătură (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)ARĂTÚRĂ, arături, s. f. 1. Acțiunea de a ara; arat
1.
2. Pământ arat. —
Ara +
suf. -ătură.