arător - explicat in DEX

arător (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
ARĂTÓR, -OÁRE, arători, -oare, adj. (Rar; despre pământ) Arabil. ♦ (Despre vite) Care se folosește la arat. – Ara + suf. -ător.

arător (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)
arătór (arătoáre), adj. – 1. Arabil, bun de arat. – 2. (S. m.) Plugar. Lat. ărātor (REW 600; DAR); cf. it. aratore, cat., sp., port. arador. S-a confundat în rom. cu lat. aratorius, care a avut același rezultat. Cf. ara.

arător (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))
ARĂTÓR, -OÁRE, arători, -oare, adj. (Despre pământ) Arabil. ♦ (Despre vite) Care se întrebuințează la arat. – Lat. aratorius.

arător (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
arătór (rar) adj. m., pl. arătóri; f. sg. și pl. arătoáre

arător (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)
arător a. 1. care ară (vită); 2. de arat (loc).

arător (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)
ARĂTÓR, -OÁRE, arători, -oare, adj. (Rar; despre pământ) Arabil. ♦ (Despre vite) Care se folosește la arat. — Ara + suf. -ător.