arătare (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)ARĂTÁRE, arătări, s. f. 1. Acțiunea de
a (se) arăta și rezultatul ei.
2. Halucinație, vedenie. ♦ (
Concr.) Monstru; stafie, fantomă. ♦ Persoană foarte slabă. –
V. arăta.arătare (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))ARĂTÁRE, arătări, s. f. 1. Acțiunea de
a (se) arăta și rezultatul ei; indicare, precizare. ♦ (
Înv.) Dovadă, mărturie. ♦ (Rar) Aspect, înfățișare.
2. (
Concr.) Monstru; stafie, fantomă. ♦ Halucinație.
arătare (Dicționaru limbii românești, 1939)arătáre f. Acțiunea de a arăta saŭ de a se arăta, înfățișare. Vedenie, nălucă, monstru, fantazmă. V.
stahie, știmă, vîlvă.arătare (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)arătáre s. f.,
g.-d. art. arătắrii; pl. arătắriarătare (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)arătare f.
1. înfățișare sau dare pe față;
2. vedenie, nălucă:
ivindu-se pe munte o 'naltă arătare AL.
arătare (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)ARĂTÁRE, arătări, s. f. 1. Acțiunea de
a (se) arăta și rezultatul ei.
2. Halucinație, vedenie. ♦ (
Concr.) Monstru; stafie, fantomă. ♦ Persoană foarte slabă. —
V. arăta.