arțag - explicat in DEX

arțag (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
ARȚÁG, arțaguri, s. n. (Pop. și fam.) Pornire spre ceartă, chef de ceartă. [Var.: harțág s. n.] – Din magh. harcag.

arțag (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)
arțág (arțáguri), s. n. – 1. (Înv.) Harță, ciocnire. – 2. Caracter urît; proastă dispoziție. Mag. harcag (Philippide, Principii, 150; DAR), cf. harță. Este mai puțin probabil etimonul mag. harag „turbare” (Cihac, II, 476). – Der. arțăgaș, adj. (certăreț, scandalagiu); arțăgos, adj.

arțag (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))
ARȚÁG, arțaguri, s. n. Pornire spre ceartă, chef de ceartă. [Var.: harțág s. n.] – Magh. harcag.

arțag (Dicționaru limbii românești, 1939)
arțág, arțăgáș, arțăgós, V. harțag, hărțăgos.

arțag (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
arțág (pop., fam.) s. n., pl. arțáguri

arțag (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)
arțag n. (Mold. harțag) 1. poftă de ceartă (mai adesea însoțită de bătaie): nu cumva ostașul cela să aibă harțag ? CR.; 2. toană: arțagul își găsește pârțagul. [Ung. HARȚAG, încăierare (v. harță)].

arțag (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)
ARȚÁG, arțaguri, s. n. (Pop. și fam.) Pornire spre ceartă, chef de ceartă. [Var.: harțág s. n.] — Din magh. harcag.