arătură - explicat in DEX

arătură (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
ARĂTÚRĂ, arături, s. f. 1. Acțiunea de a ara; arat¹. 2. Pământ arat. – Ara + suf. -ătură.

arătură (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)
arătúră (arătúri), s. f. – Arat, acțiunea și rezultatul lui a ara. Lat. ărātūra (Pușcariu 110; REW 602 a; DAR); cf. it. aratura, v. fr. areüre,, cat., sp., port. aradura. Cf. ara.

arătură (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))
ARĂTÚRĂ, arături, s. f. 1. Acțiunea de a ara; arat. 2. Pământ arat; ogor, țarină. – Lat. aratura.

arătură (Dicționaru limbii românești, 1939)
arătúră f., pl. ĭ. Felu de a ara. Loc arat: un sat între arăturĭ.

arătură (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
arătúră s. f., g.-d. art. arătúrii; pl. arătúri

arătură (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)
arătură f. 1. pământul arat; 2. aratul câmpului. [Lat. ARATURA].

arătură (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)
ARĂTÚRĂ, arături, s. f. 1. Acțiunea de a ara; arat¹. 2. Pământ arat. — Ara + suf. -ătură.