arător (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)ARĂTÓR, -OÁRE, arători, -oare, adj. (Rar; despre pământ) Arabil. ♦ (Despre vite) Care se folosește la arat. –
Ara +
suf. -ător.arător (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)arătór (arătoáre), adj. –
1. Arabil, bun de arat. –
2. (
S. m.) Plugar.
Lat. ărātor (REW 600; DAR);
cf. it. aratore, cat.,
sp.,
port. arador. S-a confundat în
rom. cu
lat. aratorius, care a avut același rezultat.
Cf. ara.arător (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))ARĂTÓR, -OÁRE, arători, -oare, adj. (Despre pământ) Arabil. ♦ (Despre vite) Care se întrebuințează la arat. –
Lat. aratorius.arător (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)arătór (rar)
adj. m.,
pl. arătóri; f. sg. și
pl. arătoárearător (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)arător a.
1. care ară (vită);
2. de arat (loc).
arător (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)ARĂTÓR, -OÁRE, arători, -oare, adj. (Rar; despre pământ) Arabil. ♦ (Despre vite) Care se folosește la arat. —
Ara +
suf. -ător.