aho (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)AHÓ interj. 1. Strigăt cu care se încetinește sau oprește mersul boilor (înjugați).
2. Strigăt cu care începe plugușorul.
3. Strigăt prin care căutăm să oprim pe cineva de a face ceva.
aho (Dicționar enciclopedic, 1993-2009)AHO, Juhani (1861-1921), scriitor finlandez. Proză realistă despre viața țăranilor („Calea ferată”). Romane istorice („Panu”).
aho (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))AHÓ interj. Strigăt cu care se încetinește sau se oprește mersul boilor (înjugați).
aho (Dicționaru limbii românești, 1939)ahó interj. de oprit boiĭ.
aho (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)ahó interj.ahò (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)ahò ! int. strigătul țăranului spre a-și opri boii.
aho (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)AHÓ interj. 1. Strigăt cu care se încetinește sau se oprește mersul boilor (înjugați).
2. Strigăt cu care începe plugușorul.
3. Strigăt prin care căutăm să oprim pe cineva de a face ceva. — Onomatopee.