afară (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)AFÁRĂ adv. Dincolo de limitele unui spațiu închis sau apropiat; în exterior. ◊
Loc. conj. Afară numai dacă nu... = numai cu condiția ca..., afară de cazul când... ◊
Loc. prep. (În) afară de... = fără a mai socoti și... ◊
Expr. A da afară = a scoate (cu forța) de undeva; a elimina, a exclude; a concedia dintr-un post.
Afară din cale sau
din cale-afară = peste măsură, neobișnuit de... ♦ (Cu valoare de interjecție) Ieși! pleacă! du-te! –
Lat. ad foras.afară (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)afară, adv. 1. Dincolo de limitele unui spațiu închis, în exterior.
2. Cu excepția, (în) afară de. –
Mr. afoară, megl. nafară, istr. (a)fǫrę. Lat. ād fŏras (Pușcariu 33; Candrea-Dens., 550; REW 265; DAR);
cf. v. it. affuori (
it. fuori, fuora),
v. fr. afors (
fr. hors),
v. sp. afuera (
sp. fuera),
v. port. afora (
port. fora). Sensul 2, condiționat de
prep. de, este de asemenea romanic,
cf. it. fuor di, fr. en dehors de, sp. fuera de.afară (Dicționar de argou al limbii române, 2007)afară adv. 1. (
deț.) în lumea liberă, libertate
2. în străinătate
3. (
în perioada comunistă) în Occident, dincolo de Cortina de Fier
4. (
în sport – d. un joc) (
disputat) în deplasare, pe terenul echipei adverse
afară (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))AFÁRĂ adv. Dincolo de limitele unui spațiu închis; în exterior. ◊
Afară de aceasta = pe lângă aceasta, în plus. ◊
Din cale-afară sau
afară din cale = peste măsură, neobișnuit, foarte. ◊
Loc. conj. (Pleonastic)
Afară numai dacă nu... = numai cu condiția ca..., afară de cazul când... ◊
Loc. prep. Afară de... = cu excepția..., fără a mai socoti și... ◊
Expr. A da afară = a scoate cu forța; a elimina, a exclude; a concedia dintr-un post. (
Reg.)
A-și ieși afară din răbuș = a-și pierde cumpătul, a-și ieși din fire. ♦ (Cu valoare de interjecție) Ieși! pleacă! du-te! –
Lat. ad-foras.afară (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)AFÁRĂ adv. Dincolo de limitele unui spațiu închis sau apropiat; în exterior. ◊
Loc. conj. Afară numai dacă nu... = numai cu condiția ca..., afară de cazul când... ◊
Loc. prep. (În) afară de... = fără a mai socoti și...
Afară de... = cu excepția a...; fără a mai socoti și... ◊
Expr. A da afară = a scoate (cu forța) de undeva; a elimina, a exclude; a concedia dintr-un post.
Afară din cale sau
din cale-afară = peste măsură, neobișnuit de... ♦ (Cu valoare de interjecție) Ieși! pleacă! du-te! –
Lat. ad foras.afară (Dicționaru limbii românești, 1939)afáră adv. de loc și de mișcare (din
afoară, lat.
ad, la, și
fŏras, afară; vit.
affuóri, azĭ
fuori, sp.
afuera. V.
fără). Nu în ăuntru [!], în exterior: a
dormi afară din casă, a ĭeși afară din casă, a umbla pe afară. Afară din lege, scos de supt forța legiĭ.
Eŭf. A ĭeși afară, a-țĭ deșerta mațele.
Afară de, fără, de cît numaĭ:
să n' aĭ alțĭ dumnezeĭ afară de mine. Afară de asta saŭ
afară de aceĭa, deosebit de asta, pe lîngă asta.
Pe din afară, pe la exterior.
Fig. Din memorie, pe de rost:
a ști lecțiunea pe din afară. Afară din cale saŭ
din cale afară, extraordinar, peste măsură. – Fals
în afară orĭ
din afară (fr.
en dehors, du dehors) îld.
afară, de afară: afară de asta, relele vin de afară. – Interj.
Afară! Ĭeșĭ!
afară (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)afáră adv.afară (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)afară adv. ce nu s´află înlăuntru;
afară de, fără;
pe din afară, pe de rost;
afară din cale, extraordinar, peste măsură, fără cuvânt. [Lat. AFORAS] ║ int.
afară ! pleacă !