aer (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)ÁER1 s. n. 1. Amestec de gaze care alcătuiesc straturile inferioare ale atmosferei și care este absolut necesar vietăților aerobe. ◊
Aer lichid = lichid obținut prin răcirea aerului până sub temperatura de -183°C la presiune normală și folosit pentru separarea elementelor sale componente.
Aer comprimat = aer la presiuni mai mari decât presiunea atmosferică obținut cu compresoarele.
Aer condiționat = sistem de ventilație a aerului din încăperi în scopul păstrării proprietăților fizice normale ale acestuia. ◊
Loc. adv. La (sau
în) aer (liber) = într-un loc neacoperit, afară. ◊
Expr. A lua aer = a ieși din casă pentru a respira aer curat.
2. Văzduh, atmosferă. ◊
Expr. A fi (sau
a se simți) ceva în aer = a exista semne că se pregătește ceva (în ascuns).
A fi (sau
a rămâne) în aer = a se afla într-o situație critică, a nu avea nici o perspectivă.
3. Înfățișare, aspect, expresie. ◊
Expr. A avea aerul că... (sau
să...) = a da impresia că...
A-și da (sau
a-și lua) aere = a lua o atitudine de superioritate; a se îngâmfa, a se făli. [
Pl.: (în
expr.)
aere] –
Lat. aer, aeris (și cu înțelesurile
fr. air).aer (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)ÁER2, aere, s. n. (
Bis.)
1. Bucată de stofă sau de pânză, de obicei pictată sau țesută cu imaginea lui Cristos mort, cu care se acoperă vasele liturgice.
2. Epitaf (
2). – Din
ngr. aēr.aer (Dicționar de neologisme, 1986)AER- v.
aero-.
aer (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)áer (áere), s. n. –
1. Văzduh. –
2. Aspect, înfățișare. –
Mr.,
megl. aeru. În
mr. și
aera (‹
ngr. ἀέρας).
Lat. āēr (Pușcariu 43; REW 240; DAR);
cf. alb. ajër, it. aria, (
ven. aiere, sard. aera, engad. ajer),
prov.,
sp. aire, fr. air, v. sp. aer, port. ar. Sensul 2 este împrumutat din
fr. A intrat în conflict cu contribuțiile
neol., a căror bază este identică; astfel,
aera pare să se întemeieze pe
aer, dar reproduce
fr. aérer etc. Nu mai menționăm numeroasele
der. neol. referitoare la aviație.
Der. aera, vb. (a aerisi), din
fr.;
aereală, s. f. (esență);
aerel, s. n. (assa foetida);
aeresc, adj. (aerian);
aerian, adj.;
aerisi, vb.; din
ngr. ἀερίζω (Gáldi 138);
aeriseală, s. f. (aerisire);
aeronaut, s. m.;
aeroplan, s. n.;
aeros, adj. (aerian, vaporos).
aer (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)áer (áere), s. n. – Văl cu care se acoperă vasele liturgice.
Ngr. ἀήρ. Fonetismul indică o contaminare cu
aer, pe care îl precedă.
aer (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))ÁER1 s. n. 1. Amestec de gaze care alcătuiesc straturile inferioare ale atmosferei. ◊
Aer lichid = aer în stare lichidă, folosit în industrie. ◊
Loc. adv. La (sau
în)
aer (liber) = într-un loc neacoperit, afară. ◊
Expr. A lua aer = a ieși din casă pentru a respira aer proaspăt.
2. Văzduh, atmosferă. ◊
Expr. A fi (sau
a se simți)
ceva în aer = a exista semne că se pregătește ceva (în ascuns).
A pluti în aer, se spune despre ceva care nu se sprijină pe realitate. ♦ Climă, climat.
3. Înfățișare, aspect, expresie, fizionomie. ◊
Expr. A avea aerul că... (sau
să...) = a da impresia că...
A-și da (sau
a-și lua)
aere = a lua o atitudine de superioritate; a se îngâmfa, a se făli. [
Pl.: (în
expr.)
aere] –
Lat. aer, aeris (și cu înțelesurile
fr. air).
aer (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))ÁER2, aere, s. n. (
Bis.)
1. Acoperământ de stofă sau de pânză cu care se acoperă vasele liturgice.
2. Epitaf (
2). –
Ngr. aer.aer (Dicționaru limbii românești, 1939)*1) áer (saŭ și
áĭer) n., pl.
e (lat.
aër, -aëris, d. vgr.
aér, ngr.
aéras, aéri; it.
aria, vpv. sp.
aire, fr.
air, pg.
ar. V.
arie 2). Gazu pe care-l respirăm și care formează atmosfera:
aer curat, stricat, sănătos, nesănătos, rece, cald. – A lua aer, a ĭeși la plimbare în aeru liber. Văzduh, atmosferă:
a pluti în aer. Aspect (după fr.):
aeru vesel al unuĭ cîștigător la loterie, al uneĭ vile. Atitudine:
a avea, a-țĭ da, a-țĭ lua aer de savant. A-țĭ da saŭ
a-țĭ lua aere, a-țĭ lua ifos, a te arăta grozav. –
Chim. Aeru pur nu e un element simplu, cum credeaŭ ceĭ vechĭ, ci un amestec de elemente format din 21 de părțĭ de oxigen și 79 de azot, pintre [!] care e amestecat și argon 1ǀ100, acid carbonic, abur de apă ș. a. El joacă un mare rol în natură: e indispensabil viețiĭ animalelor și plantelor; întreține arderea și respirațiunea, care e tot o ardere; e transmițătoru sunetuluĭ; în fine industria-l utilizează ca forță motrice într' o mulțime de împrejurărĭ, între altele la navigațiunea cu pînze și la morile de vînt. Galilei și, după el, discipulu săŭ Torricelli stabiliră că aeru e greŭ, de unde se derivă
presiunea atmosferică. Acesteĭ proprietățĭ i se datorește suirea apeĭ în pompe, nu, cum se credea în ainte [!], „aversiuniĭ naturiĭ contra vidului”.
aer (Dicționaru limbii românești, 1939)2) aer (saŭ și
áĭer) n., pl.
e (mgr. și vsl.
air, după
aer 1. Vălu cu care se acopere potiru, procovăț (Rar). Față de masă brodată pe care e pictat Hristos răstignit și care se expune în biserică la ortodocși în Vinerea Pașteluĭ (El reprezentă [!] peatra [!] care acoperea mormîntu luĭ Hristos.
aer (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)áer1 (amestec de gaze, aspect)
s. n., (atitudini)
pl. áere