adins (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)adíns, adv. – Intenționat, expres. Se întrebuințează numai în
loc. compuse:
din adins, înadins (intenționat),
mai cu dinadinsul (în special),
cu tot dinadinsul (cu adevărat). <
Lat. ad idipsum „întocmai pentru aceasta” (
cf. Cesar:
cohortes ad idipsum instructae);
cf. cat. adés „atunci”, REW 4541 și DAR presupun un *
ad ipsum illum; explicația bazată pe *
ad de ipso (Candrea) nu este posibilă, căci
ipsum (neutru) nu se putea întrebuința singur. La început folosit ca
pron., în
sec. XVII a devenit
adv. Este curioasă caracteristica de a nu putea fi întrebuințat singur (ci în limba veche cu un
pron. pers. și astăzi cu
prep.), ca
lat. ipsum.adins (Dicționaru limbii românești, 1939)adíns adv. (lat.
ad ipsum – ad id ipsum. V.
ins, îns și
dîns) în locuțiunile
într' adins, în adins, din adins, anume cu intențiune, cu scop, cu premeditare:
a face ceva în adins; cu seriozitate, în serios, nu glumind:
a vorbi în adins. Cu (tot) dinadinsu, cu scop hotărît, cu seriozitate:
s' a apucat de carte cu tot dinadinsu. – Vechĭ
maĭ cu dinadinsu, maĭ de-adins, maĭ stăruitor, maĭ serios.
Cu de-adinsu, mai ales, în special:
pentru țară maĭ cu de-adinsu (N. Cost. 2, 36).
Cu de-adinsu, cu atențiune, cu stăruință.
În de adins, anume, în adins.
adins (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)adíns (
înv.)
adv.adins (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)adins (în) adv.
1. cu intențiune, cu precugetare;
2. cu scop, anume. [Lat. AD IPSUM].