tac (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)TAC1 interj. (Adesea repetat) Cuvânt care imită zgomotul produs prin lovirea unui obiect (de lemn). – Onomatopee.
tac (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)TAC2, tacuri, s. n. Baston special de lemn, cu care jucătorii izbesc bilele la biliard; achiu
2. – Din
ngr. tákos.tac (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)tac (-curi), s. n. – Baston de biliard.
Ngr. τάϰος (Candrea), probabil din
it. tacca sau creație expresivă, ca
sp. taco.tac (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)tac interj. – Exprimă zgomotul produs de o lovitură sau de o bătaie. –
Var. taca, tîc(a). Creație expresivă,
cf. țac, pac; se folosește mai ales în
comp.,
tic-tac. –
Der. tăcăi (
var. tîcîi),
vb. (a tăcăni, a palpita; a bate; a zvîcni);
tăcăială (
var. tîcîială),
s. f. (faptul de a tăcăi; bătaie);
tăcăitoare, s. m. (sfrîncioc mare, Lanius excubitor);
tăcăitură, s. f. (ticăit, palpitație);
tăcăni, vb. (a tăcăi, a scoate zgomote caracteristice), cu
suf. expresiv -
ni; tăcănitură, s. f. (bătaie, ticăit).
tac (Dicționaru limbii românești, 1939)1) tac n., pl.
urĭ (sîrb.
tak, a. î. Cp. cu
toc 2). Baston cu care izbeștĭ bilele la biliard. – Mold.
achiŭ.tac (Dicționaru limbii românești, 1939)2) tac, tăcút, a
tăceá v. intr. (lat.
tacére, it.
tacére, pv.
tazer, fr.
taire). Nu vorbesc, nu fac nicĭ un zgomot.
Tacĭ din gură! expresiune pleonastică p. a impune maĭ multă tăcere.
tac (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)tac1/tac-tác interj.tac (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)tac2 s. n.,
pl. tácuritac (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)tac ! int. indică un sgomot regulat ce se reînnoește la intervale egale:
tac-tac-tac ! [Onomatopee].
tac (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)tac n. baston de lovit bilele în jocul de biliard. [Vorbă de aceeaș origină cu cea precedență].