onomatopee (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)ONOMATOPÉE, onomatopee, s. f. Cuvânt care, prin elementele lui sonore, imită sunete, zgomote etc. din natură; cuvânt imitativ. [
Pr.:
-pe-e. –
Pl. și
onomatopei] – Din
fr. onomatopée.onomatopee (Dicționar de neologisme, 1986)ONOMATOPÉE s.f. Cuvânt care, prin elementele lui sonore, imită anumite sunete din natură. [Pron.
-pe-e, pl. invar. / < fr.
onomatopée, cf. gr.
onomatopoia <
onoma – nume,
poiein – a face].
onomatopee (Marele dicționar de neologisme, 2000)ONOMATOPÉE s. f. cuvânt care, prin elementele lui sonore, imită anumite sunete din natură. (< fr.
onomatopée)
onomatopee (Dicționar enciclopedic, 1993-2009)ONOMATOPÉE (‹
fr.; {s}
gr. onomatopoia „creare de cuvinte”)
s. f. (
LINGV.)
1. Cuvânt sau grup de cuvinte care imită sunete din natură, exclamații reflexive ale oamenilor, zgomote produse de unele obiecte etc.
2. Mod de creare a unor cuvinte care sugerează prin imitare fonetică, faptul (obiectul) denumit, în general sunete și zgomote din natură (
ex. bubuie, vâjâie, tic-tac etc.). ♦ Cuvânt astfel creat; cuvânt imitativ.
onomatopee (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)onomatopée s. f.,
art. onomatopéea, g.-d. art. onomatopéei; pl. onomatopéeonomatopee (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)onomatopee f. formarea unei vorbe după sunetul imitativ al lucrului reprezentat, ca:
bubue, dârdăe, sforăe, etc.