arunca (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)ARUNCÁ, arúnc, vb. I.
1. Tranz. A face ca ceva (rar cineva) să ajungă la o distanță oarecare, imprimându-i o mișcare violentă; a azvârli. ◊
Expr. A arunca (ceva)
în aer = a distruge (ceva) cu ajutorul unui exploziv.
A(-și) arunca ochii (sau
o privire) = a privi repede, în treacăt; a examina, a cerceta sumar.
A arunca o vorbă (sau
un cuvânt) = a spune ceva în treacăt. ♦ A da cuiva ceva, azvârlindu-i. ♦ A trânti ceva (în grabă); a face să cadă. ♦
Refl. a se repezi, a se năpusti; a se avânta, a sări; a se azvârli.
2. Tranz. a împrăștia sămânța pentru a semăna.
3. Tranz. A îndepărta ceva rău, nefolositor; a lepăda.
4. Tranz. A răspândi lumină, umbră etc.
5. Tranz. Fig. A face ca cineva să ajungă într-o anumită situație (rea). ◊
Loc. vb. A arunca în închisoare = a închide, a întemnița. ◊
Expr. A arunca (pe cineva)
pe drumuri = a da (pe cineva) afară dintr-un serviciu; a lipsi (pe cineva) de cele necesare traiului.
6. Intranz. A da cu ceva în cineva.
7. Refl. (
Pop.; în
expr.)
A se arunca în partea cuiva = a semăna la chip sau la fire cu cineva (din familie). –
Lat. eruncare.arunca (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)aruncá (arúnc, aruncát), vb. –
1. A scăpa de ceva; a lepăda. –
2. A lăsa, a părăsi. –
3. A pune. –
4. A țîșni, a izbucni. –
5. a lansa, a azvîrli. –
6. A scutura, a agita. –
7. A construi un pod. –
8. A distruge prin explozie, a face să sară în aer. –
9. A lua asupra sa, a prelua. –
10. (
Refl.) A se repezi, a se năpusti. –
11. (
Refl.) A se aventura, a merge prea departe. –
12. (
Refl.) A o șterge, a o întinde. –
13. (
Refl.) A semăna cu cineva. –
Mr. aruc, arucare, megl. runc, rucari. Lat. runcāre „a plivi” (Cihac, I, 17; REW 2908; Pascu, I, 162; Jud,
Archiv, CXXII, 430), sau
eruncāre, cf. it. arroncare (
abruz. arrongá),
v. fr. arôtsé, cu sensul din
lat., și
rom. runc. Este posibil ca evoluția sensului să se datoreze unei confuzii populare între
runcāre și
rŭĕre „a arunca, a azvîrli”, primul fiind simțit ca un
der. al celui de al doilea, ca de
ex. în relația *
manicare și
manere. Se află în concurență cu
azvîrli, mai ales în
Mold. (
ALR, I, 94). Începînd cu
Lexiconul de la Buda se preferă aproape constant etimonul indicat acolo,
lat. *
averruncāre „a îndepărta ceea ce este rău”, termen propriu limbajului prezicătorilor, și care nu pare să fi avut circulație în popor; dacă totuși a avut, este aproape obligatoriu să se fi confundat cu
eruncare. Cf., pentru această ipoteză, Miklosich,
Rum. Unters., II, 12 (combătut de Meyer,
Alb. St., IV, 102); Philippide,
Principii, 44; Pușcariu 132; DAR; Rosetti, I, 162. –
Der. aruncat, s. n. (aruncare; vrajă, vrăjitorie);
aruncător, adj. (care aruncă);
aruncătură, s. f. (acțiunea de a arunca; săritură; vrajă, vrăjitorie; sarcină, povară; abreviere).
arunca (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))ARUNCÁ, arúnc, vb. I.
1. Tranz. A face ca ceva (rar cineva) să ajungă la o distanță oarecare, imprimându-i o mișcare violentă; a azvârli. ◊
Expr. A arunca (ceva)
în aer = a distruge (ceva) cu ajutorul unui explozibil.
A (sau
a-și)
arunca ochii sau
a arunca o privire = a privi repede, în treacăt; a examina, a cerceta sumar.
A arunca o vorbă (sau
un cuvânt) = a spune ceva în treacăt. ♦ A da cuiva ceva, azvârlindu-i-l. ♦ A trânti ceva (în grabă); a face să cadă. ♦
Refl. A se repezi, a se năpusti; a se avânta, a sări.
2. Tranz. A împrăștia sămânța; a semăna.
3. Tranz. A îndepărta ceva rău, nefolositor; a lepăda.
4. Tranz. A scoate; a emite.
O văzură... aruncând văpaie din gura ei (ISPIRESCU). ♦ A răspândi lumină, umbră etc. ◊
Expr. A arunca lumină (într-o problemă) = a lămuri (o problemă).
5. Tranz. Fig. A face ca cineva să meargă pe o anumită cale, să ajungă într-o anumită situație (rea), a împinge spre... ◊
Expr. A arunca (pe cineva)
pe drumuri = a da (pe cineva) afară dintr-un serviciu; a lipsi (pe cineva) de cele necesare traiului.
A arunca în închisoare = a întemnița.
6. Intranz. A da cu ceva în cineva.
7. Refl. (În
expr.)
A se arunca în partea cuiva = a semăna la chip sau la fire cu cineva (din familie). –
Lat. eruncare.arunca (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)aruncá (a ~) vb.,
ind. prez. 3
arúncăaruncà (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)aruncà v.
1. a asvârli:
a arunca pietre; 2. a îndrepta privirile:
a arunca ochii; 3. fig. a imputa:
a arunca vina; 4. a da năvală:
hai de pe culme pe ei să ne aruncăm AL.;
5. a se repezi:
Oltul s’aruncă în Dunăre. [Lat. ERUNCARE, a plivi un câmp de buruieni, termen agricol generalizat: a arunca bălăriile, a arunca ori și ce].
arunca (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)ARUNCÁ, arúnc, vb. I.
1. Tranz. A face ca ceva (rar cineva) să ajungă la o distanță oarecare, imprimându-i o mișcare violentă; a azvârli. ◊
Expr. A arunca (ceva)
în aer = a distruge (ceva) cu ajutorul unui exploziv.
A(-și) arunca ochii (sau
o privire) = a privi repede, în treacăt; a examina, a cerceta sumar.
A arunca o vorbă (sau
un cuvânt) = a spune ceva în treacăt. ♦ A da cuiva ceva, azvârlindu-i-l. ♦ A trânti ceva (în grabă); a face să cadă. ♦
Refl. A se repezi, a se năpusti; a se avânta, a sări; a se azvârli.
2. Tranz. A împrăștia sămânța pentru a semăna.
3. Tranz. A îndepărta ceva rău, nefolositor; a lepăda.
4. Tranz. A răspândi lumină, umbră etc.
5. Tranz. Fig. A face ca cineva să ajungă într-o anumită situație (rea). ◊
Loc. vb. A arunca în închisoare = a închide, a întemnița. ◊
Expr. A arunca (pe cineva)
pe drumuri = a da (pe cineva) afară dintr-un serviciu; a lipsi (pe cineva) de cele necesare traiului.
6. Intranz. A da cu ceva în cineva.
7. Refl. (
Pop.; în
expr.)
A se arunca în partea cuiva = a semăna la chip sau la fire cu cineva (din familie). —
Lat. eruncare.